Au trecut de un sezon greu, dar plin de reușite. Au luptat și, de cele mai multe ori, au câștigat. Au reușit să umple din nou Sala Transilvania, să poarte prin țară zeci, uneori chiar sute de suporteri, iar din acest punct de vedere sunt de neînvins.
CSU a fost pe buzele tuturor sezonul acesta – sibieni, clujeni, bucureșteni, mureșeni. #haicsu a dat culoare rețelelor de socializare, a îmbrăcat țara în galben și albastru și a transformat baschetul într-un sport urmărit (în sfârșit) de un oraș întreg, ca să nu mai vorbesc de întreaga țară. Biletele la ultimele meciuri ale echipei s-au epuizat ca pâinea caldă, așa cum nu se prea întâmplă în alte locuri din țară, și nici la noi nu se mai întâmplase de mult timp.
Am reușit să le arătăm suporterilor dintr-o țară întreagă ce înseamnă să îți susții echipa necondiționat, să fii acolo și să o determini să lupte prin aplauze la coșurile de 3 puncte și încurajări la înfrângerile dureroase. Am dat din nou un exemplu și le-am arătat tuturor că la Sibiu se dă tonul, indiferent dacă e vorba de cultură, proteste sau sport. Am arătat că se poate! Că o echipă care nu primește atât de mulți bani și care nu beneficiază de condiții optime de antrenament poate, totuși, să ajungă departe dacă își dorește asta destul de mult! CSU a luptat și a ajuns cu un picior în finală.
Atunci când ești însă presat de așteptările tuturor, de încurajări frenetice, de un panou enorm amplasat în Piața Mică și de uralele necontenite ale fanilor, există o mare posibilitate să clachezi. Faptul că CSU a obosit pe final, retrăgându-și piciorul din finală, cu o înfrângere mai mult decât dureroasă în meciul 4 cu bucureștenii, nu este un lucru condamnabil. CSU joacă finala mică!
Tendința acum este să uităm cât de departe au ajuns, să ne prefacem că tot ce mai contează e faptul că au ratat finala mare, fără să ne mai gândim la evoluția mai mult decât spectaculoasă a galben-albaștrilor. Nu uitați cât au luptat și cum v-au făcut să umpleți sălile de sport ca să-i susțineți. Nu uitați că ați stat în picioare în Piața Mică, umăr la umăr, îmbrăcați în galben și strigând spre ecran ca și cum ați fi fost în sală cu CSU.
#haicsu nu este un strigăt sezonier! #haicsu e imnul sportului sibian de acum!
#haicsu! Baftă în finala mică!
 

Primarul ales al municipiului Baia Mare a candidat, a fost ales și a fost suspendat din funcție de către prefect timp de un an de zile. Curtea de apel din Cluj-Napoca i-a ridicat interdicția și se va prezenta la primărie, mai alb, mai uscat. Nu contează că a fost arestat, că e acuzat de corupție și luare de mită, că are un proces în derulare. Băimărenii nu numai că l-au votat fiind în pușcărie, dar i-au mai trimis și mama în Parlament. Empatia românului cu hoții și nesimțirea politicianului de cursă lungă sunt într-o relație de simbioză perfectă. Din păcate primii au de suferit, politicianul fiind un parazit cu spirit de vampir când îi miroase a bani publici numai buni de subtilizat.

Cătălin Cherecheș, deși e un caz simptomatic, nu e nici pe departe unic. Dinastii de baroni locali, familii de politicieni și-au extins influența în județe, în municipiile de reședință, și-au trimis odraslele și amantele în Parlament și în Guvern. Când procurorii au venit cu cătușele să îi ducă la pușcărie, au început să se îmbolnăvească, să urle și să amenințe. Până și incomensurabilul mustăcios teleormănean și-a pus partidul să repete că e o victimă a poliției politice și nimeni nu le trântește la obraz condamnarea pentru corupție. Au făcut-o televiziunile americane.

D.N.A.-ul pare că lucrează cu frâna de mână trasă, Ministrul Justiției o lălăie magistral, iar Dragnea, iarăși Dragnea, salvează țara de Șerban Nicolae. Suntem fie tâmpiți, fie a început să ne placă dansul ăsta sado-masochist, unde politicienii ne fac tăiței. Președintele României, vestigiu uitat în Palatul Cotroceni, se trezește cu atribuții suspendate, eliminate și e înghesuit spre irelevanță politică și instituțională. Iese mestecând rumeguș reușind performanța de a-și adormi audiența în secunda 24.

În acest peisaj de lasă-mă să te las, de Ziua Europei, deputații au votat cu o majoritate covârșitoare o inițiativă ce a mulțumit Coaliția pentru Familie. Problemele legislative serioase se terminaseră și domnii deputați, ce varsă invective mizerabile la microfon, descoperiseră urgența maximă, cum să scape de nemernicii ăștia de homosexuali.

Cu părere de rău pot spune că, dacă schimbăm Constituția, dacă definim stupid familia pe coordonate bărbat plus femeie nu am rezolvat nimic. Homosexuali vor exista, așa cum există în Iran, deși riscă spânzurătoarea. Minunata familie tradițională românească nu va prospera nici dacă interzicem avortul, fusta scurtă sau sexul premarital. Dacă suntem atât de preocupați de natalitate ar trebui să facem tot posibilul să eradicăm sărăcia, să nu mai forțăm economic părinții să migreze și, eventual, să își lase copii cu bunicii în România. E nevoie de toleranță, viziune europeană și conștientizarea că încă mai există zeci de mii de copii instituționalizați, plus sute de mii care se duc flămânzi la culcare. În rest, toate lucrurile sunte perfecte, trăim bine, suntem voioși pentru că în România totul e posibil.

Altă vorbă românească, din cele care concentrează în doar câteva cuvinte moartea speranţei la români.

Nu e vorba aici de nădejdea Învierii, a marii milostiviri a Mântuitorului pentru fiecare păcătos, pe care-l aşteaptă cu braţele deschise, sau de nădejdea în acoperământul Maicii Domnului peste România, nădejde care se păstrează nemuritoare în spaţiul sacru al românilor. E vorba de speranţa că în cele zilnice, lumeşti, va mai fi cândva vreo rânduială. De aceea suntem şi atât de greu de supus, greu de anticipat, greu de condus, mai ales pe căi străine firii. Iar fiecare nou chelteu de „politicieni” puşi în fruntea bucatelor, la fiecare 4 ani, cu mână securistă, cu mână mafiotă, sau cu amândouă mâinile ţinute de coate de marii „prieteni” ai României, care nu pot dormi de grija noastră, demonstrează că cei care apucă la vârful piramidei (în loc să ajungă acolo, ceea ce este o mare diferenţă) nu cunosc poporul pe care-l conduc şi rânduielile străbune. Străbune, adică lăsate nouă de înţelepciunea strămoşilor ca bune!!!

Nu-i de mirare că, indiferent cine se află la putere, punctează eşec după eşec şi se încurcă în propriile-i nimicnicii ca în sârmă ghimpată. Iată un exemplu concludent, din milioanele de exemple de „orbul găinii” la vârf.

A spus părintele Arsenie Boca: „În mintea strâmbă şi gândul drept se strâmbă!” Gândul statului român de a susţine creşterea şi educarea copiilor este unul drept, doar că TOŢI copiii României au acelaşi drept la acest gând drept! Nu unul creşte pufos, hrănit cu vată de zahăr, ca să parafrazez o penibilă reclamă tv, iar altul cu ştevia din fundul curţii, deoarece aşa vrea muşchiul de politician, că nu cu mintea a elaborat el legea. Iar dacă vrei să previi deturnarea banilor de către părinţi iresponsabili, bagă niţică viziune şi reconsideră ceea ce a fost bun cândva pe bani pentru copii: învăţământ gratuit, manuale sănătoase şi noi-nouţe pentru fiecare copil, încă din prima zi de şcoală, rechizite accesibile pentru tot necăjitul, dascăli excepţional pregătiţi, laboratoare de fizică, de chimie, de lingvistică, biblioteci şi cabinete medicale excepţional dotate şi multă dragoste pentru generaţii întregi de copii. Din osânza aceasta trăieşte şi azi România! Mă uit cu milă la ministreasa încurcată în defecţiunile legii ca în sârmă ghimpată şi umplută de sânge la televizor pentru gândul bun de a îndrepta o lege care împarte copiii României în „mizeri şi bogaţi”. Poate ar fi mai simplu să pună capăt aberaţiei, să afle câţi copii are România (cu adevărat !) şi câţi bani are la dispoziţie pentru ei (de la specialişti şi nu de la urechişti), ca să afle pe bune care-i este „plafonul” .