Nori negri încep să se profileze la orizontul libertăţii românilor, la nici 3 decenii de la instalarea democraţiei şi a statului de drept. Gradul de nesiguranţă a cetăţenilor, impus de atacurile teroriste ce au însângerat Europa în ultima vreme, a reprezentat climatul perfect pentru justificarea intruziunii unei anumite instituţii de control în viaţa privată a populaţiei. Săptămâna aceasta a ieşit la iveală faptul că SRI a câştigat fonduri europene în valoare de 25 de milioane de euro pentru cumpărarea unor echipamente de supraveghere în masă. Scopul declarat al proiectului este de promovare a „e-guvernării şi de combatere a fraudelor”. 4 ONG-uri au reacţionat însă prompt, atrăgând atenţia că procedura este un paravan prin care SRI va institui în România o urmărire generalizată a fiecărei persoane în parte.
Principalele temeri sunt cele legate de interceptarea conversaţiilor, recunoaşterea facială, crearea unui profil pentru fiecare individ şi lipsa de protecţie în faţa abuzurilor. Din acestea decurg şi cele mai negre scenarii, precum accesul integral asupra activităţii desfăşurate de o persoană pe Internet, fapt pe care, la ora actuală, codurile de procedură penală îl consideră ilegal, în lipsa autorizării de către un judecător.
O altă problemă ar fi aceea că prin acest proiect, denumit SII Analytics, raporturile pe care o persoană le are cu instituţiile statului, ar urma să fie centralizate de SRI într-o bază de date comună, stocată pentru fiecare CNP în parte. În prezent, o instituţie a statului nu poate da datele cu caracter personal colectate de la cetăţeni, unei alte instituţii publice. Iar drepturile omului ar putea fi şi mai lezate dacă în acea bază de date, creată pentru fiecare român, vor apărea şi informaţii legate de utilizarea cardului de sănătate pentru tratarea a diverse boli de care suferă sau locaţiile şi produsele pentru care foloseşte cardul bancar. La fel de grave sunt aspectele legate de recunoaşterea facială, unde aceste tehnologii pe care îşi doreşte SRI să le achiziţioneze vor permite stocarea a zeci de poze cu fiecare persoană în parte, colectate îndeosebi de pe reţelele de socializare, dar şi de la documente personale precum paşapoarte sau cărţi de identitate. În aceste condiţii, ar deveni foarte simplu pentru SRI să identifice, de exemplu, persoanele care vor participa la diferite mitinguri de protest, iar ulterior acestea să ajungă să fie sancţionate de diverse instituţii.
Momentul poate fi crucial pentru noi toţi. În primul rând societatea civilă nu trebuie să permită instaurarea unui astfel de control care anulează dreptul unei persoane la intimitate, fiind nevoie să se organizeze dezbateri publice pe acest subiect sau chiar referendum naţional. În al doilea rând, Parlamentul trebuie să îşi ia în serios rolul de a controla modul în care serviciile de informaţii ale statului dispun de datele personale preluate de la cetăţeni. Iar în al treilea rând, Preşedintele României are obligaţia să se asigure că şi pe viitor va fi respectat un echilibru între dreptul la securitate şi dreptul la viaţă privată şi libertate personală a cetăţenilor.

Olimpiada a provocat un lung șir de insatisfacții iubitorilor de sport din România. Pe de altă parte, este extrem de puțin important câte medalii opținem „noi” la olimpiade. Mult mai important este că, în continuare, există pe stradă copii care cerșesc, părinți care se zbat la limita supraviețuirii și bătrânii bolnavi ce umblă prin caniculă împovărați de griji.

Olimpiadele moderne par a fi doar o povară financiară imensă pentru statele organizatoare. Protestele din Brazilia și imaginile contrastante dintre periferia din Rio și satul olimpic sunt șocante.

În vremea Greciei Antice competițiile sportive purtate sub flacăra olimpică erau prilej de pauză a conflictului. Războaiele intrau într-o fază de armistițiu, pacea fragilă se instala în timpul jocurilor.

La granița de est a României se aude din nou zăngănit de arme. Federația Rusă a acuzat Ucraina că a infiltrat „spioni și sabotori” în Crimeea. Kievul a protestat vehement la aceste acuzații. Inventatorii războiului hibrid – rușii, pozează în victimele necredibile. Un fel de „hoțul strigă hoții” pe meleaguri slav-ortodoxe. Dincolo de comicii politicii externe ruse, pare de rău augur că agresiunea rusă din Donbas (în estul Ucrainei) a debutat după Jocurile Olimpice de iarnă de la Soci.

Dacă zăngănitul de arme rămâne o temă dragă mass-mediei, nu putem să nu remarcăm eforturile necesare pentru imaginea României. Reportajul inventat al celor de la Sky News cu „traficanții de arme” români din Iernut este un incident simptomatic demontat ușor de DIICOT. Nu e ultimul și vom avea nevoie de eforturi susținute, dar nu cu personaje ca ambasadorul României la Londra, Mihalache.

Dacă ar trebui să vorbim de traficul de armament, putem lua în serios ancheta făcută de jurnaliști de investigații din mai multe țări ce arată că România a vândut armament de infanterie și muniție alături de Serbia, Bulgaria, Cehia și Slovacia în valoare de peste un miliard de dolari. Clienții sunt state din Golful Persic, Orientul Mijlociu sau Turcia care nu folosesc armament de tip sovietic, ci american! Însă, ca o coincidență, exact aceste țări furnizează armament diverselor facțiuni care se măcelăresc cu brutalitate în Siria și Irak. Românii spun că nu au cunoștință ca armamentul făcut la Cugir să ajungă în posesia militanților Statului Islamic din Siria și Irak, fiind notoriu faptul că Qatarul, Emiratele Arabe sau Arabia Saudită nu folosesc kalașnicoave, dar sunt cei ce au alimentat cu armament și muniție din Siria până în Yemen. Uniunea Europeană investighează situația exportului de arment către Siria în care este implicată România. Totul a fost legal, dar moralitatea arătatului cu degetul către „teroriști” când le furnizăm chiar noi arme e de discutat. Pacea olimpică e încă departe.

Se spune că cea mai primejdioasă temniţă este aceea în care te simţi bine. Nu vei ieşi din ea niciodată!

Mă întreb dacă noi, românii, ne dăm seama de temniţa în care trăim. Dar, înainte de a trece la elucidarea problemei, să elucidăm termenul de fraier. În accepţiunea contemporană, fraierul este un naiv, exploatabil de o categorie net superioară: şmecherul. Să luăm ca material didactic poporul român. El e marele fraier, pe spinarea căruia prosperă o specie aparte de paraziţi, beşniţele, entităţi amorale şi asexuate, cu un tub digestiv insaţiabil, adică, mai pe româneşte, imposibil de săturat, prin care trec în flux continuu posesiunile ţării. Vânzătorii acestor posesiuni se comportă de parcă ar fi fost împroprietăriţi cu România de tătânii şi mămucile lor. Fraier vine de la nemţescul Freiherr, adică, stăpân liber pe cele ale sale, care face ce vrea cu averea lui, de altfel, un tip generos, care-şi permite să dea şi celor care nu au, din ceea ce-i prisoseşte. Doar că, în naivitatea lui şi din născare de bună credinţă, nu cunoaşte psihologia invidiosului meschin, care-l roade de la rădăcină, deposedându-l de averile sale, până-l aduce la sapă de lemn.

Sprijiniţi în sapa de lemn la care ne-au adus „elitele” noastre politice, să stăm strâmb şi să judecăm drept: ce rabdă românul în fraierismul lui? Deposedarea de resursele naturale, dăruite lui de bunul Dumnezeu, odată cu ţara! Genocidul populaţiei prin medicaţie şi alimentaţie! Alungarea din propria ţară şi vânzarea pământului strămoşesc străinilor pe nimic! Împilarea cu taxe şi impozite demne de o colonie africană şi nu de cea mai veche şi fascinantă civilizaţie europeană, de la care ţoţi îşi trag seva infatuării contemporane! Şantajarea pe faţă a profesioniştilor din toate domeniile, care îndrăznesc să ridice capul din jugul nedreptăţii, vezi medicii! Minciuna sfruntată şi distrugerea sistematică a instituţiilor statului! Desacralizarea Bisericii, demantelarea învăţământului, dezumanizarea comunităţii, obliterarea istoriei , decreştinarea naţiunii şi câte şi mai câte …

Ce-ar fi dacă beşniţele care parazitează România s-ar trezi înfruntate de un boicot fiscal naţional, dacă românii ar refuza RCA-ul în masă şi şi-ar asigura maşinile în Polonia, şi-ar plăti dările la fisc în Cehia şi asigurările de sănătate la unguri? Ce-ar fi dacă nu am mai deschide uşa farmaciilor şi nici a spermarketului din cartier timp de o lună şi ne-am băga brusc picoruşele noastre naţionale în net, tv şi becuri, decişi să trăim romantic la lumina lumânărilor până în septembrie? Ce-ar fi dacă am renunţa la bucuria de a fi fraieri măcar pentru o zi?

Iată o întrebare la care aveţi timp să meditaţi două săptămâni, cât intră ziarul nostru în vacanţă!