Dintre cetăţenii Uniunii Europene, angajaţii români muncesc cel mai mult. Un studiu Eurostat, agenţia de statistică de la Bruxelles, arată că un angajat din România lucrează într-un an 2.080 de ore obligatorii, în timp ce, francezii se situează la polul opus, cu numai 1.646 de ore muncite anual. Un număr scăzut de ore lucrează şi angajaţii din Finlanda şi Suedia, fapt ce arată că cetăţenii acestor ţări se odihnesc pe parcursul unui an întreg, cu peste o lună mai mult decât românii. Cu toate acestea, peste 70% dintre români susţin că fac ore suplimentare săptămânal, iar de acest lucru nu sunt scutiţi nici cei cu funcţii de conducere. Astfel, managerii din România stau peste program dublu faţă de cei din Germania şi triplu faţă de cei din Marea Britanie.
Când vine însă vorba despre productivitatea muncii, aici raporturile se schimbă. România are o productivitate a muncii de 6 ori mai mică faţă de media europeană şi de aproape 8 ori mai mică decât cea înregistrată în Germania şi Olanda. Iar la capitolul salarii, disproporţia este colosală. Românii au, după bulgari, cele mai mici salarii din Uniunea Europeană, salariul mediu fiind de 380 de euro pe lună, faţă de media de 2.000 de euro a ţărilor UE. Cele mai mari salarii le au elveţienii (4.100 euro), norvegienii (3.900 euro), dar şi danezii, suedezii şi britanicii (câte 2.800 euro fiecare).
Românii rămân aşadar, alături de bulgari, cei mai săraci, dar şi cei mai munciţi salariaţi UE, cu o putere de cumpărare care încă ne menţine la limita subzistenţei. Astfel, doar unul din zece români îşi permite să plece anual în vacanţă, un român consumă în medie un singur tub de pastă de dinţi pe an, iar unul din şase români amână decizia de a avea un copil din cauza lipsei banilor.
Oamenii se zbat să supravieţuiască de la un salariu la altul, de la o zi la alta. Fiind vulnerabili în faţa plăţilor lunare pentru taxe şi pentru asigurarea hranei, românii au devenit conformişti şi speriaţi. Se tem să ceară salarii mai mari, se tem să se revolte pentru a nu-şi pierde puţina sursă de venit fără de care n-ar mai putea să supravieţuiască. Puţina educaţie pe care sistemul le-o oferă şi o pretinde azi tinerelor generaţii, lipsa locurilor de muncă pentru absolvenţi, sistemul medical care de multe ori nu numai că nu ne face bine, ci chiar ne îmbolnăveşte ( scandalul Hexi Pharma), pensiile de mizerie, corupţia şi sărăcia generalizată întreţin acest context în care angajaţii muncesc cuminţi, ca nişte sclavi moderni, zi de zi, fără ca munca să le fie recompensată pe măsură. Întrebarea este: până când?

Europa e angajată în evenimentul sportiv al anului – Campionatul European de Fotbal. Din păcate, în Franța, suporterii ruși au procedat pe stradă întocmai ca și „voluntarii” ruși din Donețk, îmbrăcând în violență fotbalul și rivalitatea sportivă. O reacție xenofobă ce adesea erupe printre galeriile echipelor de fotbal, însă căreia Europa i-a dat un răspuns pe măsură. Datorită violenței suporterilor ruși, UEFA a anunțat o decizie drastică de sancționare a Rusiei. După mărturisirea fostului șef al FIFA Sepp Blatter asupra mitelor oferite de ruși și șeicii din Qatar, sancțiunile nu sunt cum speră Kremlinul ridicate, ci se accentuează, ca și excluziunea organizațională.

O altă organizație internațională a reacționat la atitudinea beligerantă rusească; NATO va desfășura o brigadă multinațională în România și o alta în Polonia și în țările baltice. În fața agresiunilor militare rusești în spațiul ex-sovietic, Occidentul reacționează prin întărirea flancului estic.

În ultima săptămână, din păcate, ne-am aflat sub spectrul violenței, atacurile cu arme de asalt sau cu cuțite, au inflamat atât electoratul american sub spectrul alegerilor prezidențiale, cât și opinia publică din America și Europa. Faptul că un musulman a văzut ținte legitime în comunitatea homosexuală, nu e un act pe care Donald Trump îl poate asocia religiei islamice. La Ierusalim un evreu ultraortodox a înjunghiat și el șase oameni ce participau la Marșul Toleranței pentru minoritățile sexuale. Violența la adresa celor „diferiți” pare a fi un îndemn strâmb al tuturor celor ce cred că acționează sub îndemnul unui zeu invizibil și intolerant, ce a exclus mila și iubirea din teologie.

Pe umedele plaiuri mioritice pline de ploi torențiale și călduri înăbușitoare gata să se amorseze, lucrurile continuă cu specificul strâmb și arhicunoscut.

Ca un epilog al alegerilor locale, cu tot caraghioslâcul său penal, există primarul orașului Jilava. În 2012 a fost ales, deși se el afla în arest preventiv. În 2016 a fost ales din nou, deși era condamnat în primă instanță la 7 ani, cu executare, reținut de DNA recent în urma unui nou dosar aflat în cercetare. Jilava își consolidează renumele. Politica și condamnarea penală sunt definițiile demnitarului din România.

Pe de altă parte, liderul celui mai mare partid din România – Liviu Dragnea, a ținut un discurs halucinant în care îi victimizează pe demnitarii corupți, acești oameni buni ce oferă pâine și sunt recompensați cu privarea de libertate. E un elogiu drag tuturor acestor politicieni prinși în flagrant, acești artiști ai traficului de influență.

Când însă pesudo-casa regală și fiica fostului rege discută și negociază cu condamnatul penal Liviu Dragnea soarta României și perspectivele ei de dezvoltare, apetitul pentru umor ni se estompează brusc.

În ciuda ciudățeniilor electorale și a unui așezământ politic destul de toxic, simplu fapt că șefa DNA Codruța Koveși lustruiește cu candoare cătușele și face ordine în dosare, e mai îmbucurător decât o calificare în grupele Euro a României. Mai e mult până departe.

Urmărind traiectoria apelor revărsate peste România, care au măturat în cale aşezări omeneşti şi destine, am aşteptat, cum spune americanul prin filme: „some action”. Adică, mi-am pus nădejdea că totuşi, nu suntem chiar lăsaţi de izbelişte în caz de „Doamne fereşte” de către statul român, ai cărui cetăţeni suntem. S-a lăsat, însă, o linişte totală, un „no action” absolut peste dezastru. Nimeni şi nimic n-a reacţionat, niciun singur personaj – aşa-zis responsabil de soarta ţării – din chelteul de „conducători” ai României, care prosperă şi se înmulţesc pe spinarea încovoiată de taxe şi impozite a românilor, nu a avut nici cea mai mică tresărire de conştiinţă, că e plătit să facă ceva. Dacă i-aş suspecta de credinţă, aş spune că ne-au lăsat la mila Domnului. Dar, fiind atei declaraţi, cred că mai degrabă s-au întors cu fundul la naţiune, ca să nu-i vadă suferinţa, că nu e „cool” să te uiţi la aşa ceva.

Nu vreau să mărturisesc că mi-am adus aminte de inundaţiile dezastruoase de la mijlocul anilor ‘7o şi de dictatorul peltic – ciuca bătăilor tuturor bancurilor politice din vremea aceea – care, în câteva ore, a mobilizat două armate, a ţării şi cea de voluntari, ca nici un om să nu piară sau să rămână singur, sub cerul liber, bătut de soartă. Nu vreau să mărturisesc că am făcut comparaţie cu vremurile nesimţite pe care le trăim, sau mai bine zis le răbdăm noi, românii acum, ca să nu primesc lipită cu „super glue” – deci definitiv – pe coadă tinicheaua de nostalgică comunistă. Dar, mi-am adus aminte de „Operaţiunea Entebbe”. Căutaţi pe net, întru uluirea cititorului! Pentru cei 94 de cetăţeni israelieni şi cei 12 membri ai achipajului, deturnaţi pe cursa Tel Aviv – Paris, ţinuţi ostatici în inima Africii dictatoriale, în Uganda lui Idi Amin, Israelul şi-a întins braţul la 4.ooo de km depărtare întru salvarea cetăţenilor săi. De altfel, au fost oameni obişnuiţi, şi totuşi, structurile statale cu atribuţiile necesare unei astfel de operaţiuni de salvare au plănuit timp de o săptămână, în cele mai fine detalii, o operaţiune de commando care avea să dureze tot în tot 9o de minute şi avea să rămână definitiv în istoria responsabilităţii.

Ce să mai vorbim. Ca la noi, la nimenea. Pe „ai noştri” îi doare fix în partea pe care au întors-o naţiunii, ca să nu-i vadă suferinţa, că nu e „cool” să te uiţi la aşa ceva, nu-i aşa? Deci, ferească bunul Dumnezeu de vre-o epidemie, de vre-o invazie, de vre-un cutremur sau de război! Suntem fii ploii, cum zice-o vorbă din popor. Aşadar bănuiţi ce e mic, negru şi bate la uşă? Viitorul!!!