Pe la jumătatea lunii octombrie, trecând pe Valea Oltului, am constatat că pe kilometri întregi șoseaua a fost lărgită pe teritoriul județului Sibiu. Asfaltul este deja turnat, carosabilul fiind în unele zone dublat cu încă o bandă sau chiar două. Pe acele benzi șoferii nu pot circula încă, deoarece există jaloane care interzic circulația, iar marcajele nu au fost încă trasate. Imediat după ce am făcut această călătorie, am sunat la vestita companie ce se ocupă de administrarea drumurilor naționale și autostrăzilor, CNADNR, pentru a-i întreba când va fi deschisă circulația în zonele respective, din moment ce sunt deja finalizate și pe câți kilometri șoseaua va avea fie 4 benzi, fie 3 benzi. Responsabilii cu presa mi-au cerut să le fac solicitarea în scris. Le-am trimis-o în data de 19 octombrie. Sunt obișnuită cu termenele mult întârziate cu care CNADNR răspunde solicitărilor, dar după o perioadă de așteptare, am început să îi sun. Trebuie sunat insistent de câteva ori pe zi, pentru ca la numărul de fix special pus pentru presă să răspundă cineva. Prin urmare, am sunat zile la rând, impulsionându-i să îmi dea informațiile. În cele din urmă, printr-un răspuns oficial halucinant mi se transmite că asfaltul de pe Valea Oltului, azi îl vedem, dar nu e: „pe Valea Oltului contractul prevede doar lucrări de consolidare, nu presupune lucrări de lărgire a carosabilului”. Pun din nou mâna pe telefon: „de la fața locului vă anunț că proiectul nu numai că presupune lărgirea carosabilului, ci acest lucru a fost pus în practică și pe unele porțiuni a fost chiar și turnat asfaltul. Mă interesează să îi anunț pe șoferii din zonă când pot circula pe el”.
Păi, atunci, zice vocea de la capătul firului, vă rog să ne scrieți asta și eu voi anunța mai departe, la colegii care ne-au dat informațiile. Retrimit mailul, în care precizez că fiind om al locului, îi înștiințez că lucrurile în teren nu bat cu ceea ce știu ei în birourile din capitală.
Solicitarea le-am retrimis-o în 29 octombrie. Așa că a trecut mai bine de o lună în care am dat zeci de telefoane, dar nici până acum n-am primit răspuns la cele câteva întrebări adresate. Printre scuzele telefonice mi s-au comunicat frânturi desprinse din capodoperele absurdului scrise de Kafka: „aici e degringoladă doamnă”, „n-am pe cine să întreb”, „un singur om știe despre proiect și e plecat”, „nu știu ce să vă răspund”, „am fost în delegație” etc. Ba, la un moment dat, respectiva doamnă Claudia, în custodia căreia se află solicitarea redacției noastre, mi-a dat să vorbesc cu însuși directorul ei, domnul Bogdan, căruia i-am explicat din nou că doream un simplu răspuns, de bun-simț, de aproape două luni. M-a asigurat că face tot posibilul să ne răspundă… Când voi primi răspunsul, o să vă pot anunța și eu pe dumneavoastră. Așa stând lucrurile în CNADNR, să nu ne mai mire că șefii ei defilează pe la DNA, o autostradă a fost demolată la 9 luni de la inaugurare, iar anul acesta kilometrii de autostradă finalizați în România sunt mai puțini decât cei 22 închiși circulației între Săliște și Cunța.

A avea încredere în guvernul român ar fi o dovadă de mare prostie. Administrația românească e populată de personaje anoste, slab pregătite, dar care își înșurubează emfatic fundul în scaun. După atentatele teroriste din Occident și aiurea din acest an pericolul real este creșterea influenței serviciilor de informații, instituții construite pe paranoia, ce gâtuie patriotic libertatea de exprimare. Pachetul de legi „Big Brother” cu un lobby politic agresiv e unghiul de subordonare a politicului în fața „serviciilor”.
DIICOT și SRI au prevenit un atac terorist de 1 decembrie e titlul care a capturat agenda publică. Un „atentat” atât de ridicol încât ar face orice om normal să se cutremure de râs. „Atentatorii”, de altfel niște zmuciți ce visează Transilvania pământ unguresc, dețineau două sute de petarde. Dacă două sute de petarde fac organizația ridicolă a unor proști din Târgul Secuiesc să fie organizație teroristă, atunci galeria celor de la Steaua e sediul Statului Islamic din Berceni. Cum naiba se face că atentatul terorist „unguresc” își dorea să explodeze în inima secuimii, la Târgul Secuiesc? Dacă ești un ungur revizionist și antisemit, bătut în cap și urăști „olahii opincari”, dar îți dorești propagarea ideilor tale idioate în rândul secuimii, atunci tu vei detona o bombă să îi omori pe ungurii din Târgul Secuiesc?
SRI-ul ascultă de două luni niște imbecili siniștri ce se luptă cu istoria. Rezultatul? Un atentat inexistent, o bombă inexistentă, doar niște zmuciți ce pot fi acuzați doar de mesaje antisemite și propagandă rasistă. Însă de aici până la terorism și atentate e o cale lungă și… fără probe! Incidentul „terorist” românesc/unguresc ne amintește de tâmpitul ce a strigat la târgul de nunți de la Parlament Allah akbar și s-a trezit trântit la pământ de SPP. Ne bubuie mintea de atâta preocupare pentru securitate. Faptul că cetățenii nu știu ce este un „exploziv de categoria a doua și a treia” nu poate ascunde ridicolul situației, SRI consideră terorist un deținător de artificii și petarde. Să desemnezi „poligon de trageri” un  teren de airsoft sau paintball e ridicol.
Personajul arestat pentru 30 de zile sub acuzația de terorism a încălcat legea privind armele și munițiile. Nici un cetățean român numai are voie să dețină petarde! Dar de aici până la terorism e efectiv o enormitate. Însă de la infiltrarea instituțiilor statului, a partidelor politice și a mass-media cu informatorii SRI, aservirea comisiei parlamentare de supraveghere a SRI lucrurile sunt simple. Fenomenul de pakistanizare gestionat de indivizi de calibrul lui Gabriel Oprea e cât se poate de real și vicios. Un exercițiu de PR cu „atentate” în secuime e un demers împotriva bunului simț. Bineînțeles că vom auzi la construcția bugetului de noi creșteri pentru SRI și SIE, asta în timp ce noi „săltăm” tot felul de țicniți din secuime, dar invităm la tribuna Parlamentului un personaj rus indezirabil în Uniunea Europeană.

Poate ar fi fost de interes să vorbim despre Beke şi bomba lui dezamorsată, care ar fi putut secera vieţi. Dumnezeu, însă, nu a îngăduit să se împuţineze românii cu inima la tricolor şi icoane în braţe, de Ziua lor Naţională. De altfel a avut milă şi de Beke. Cum ar fi trăit omul cu zeci de vieţi pe conştiinţă şi crima ispăşită de copii şi de nepoţi ? De fapt de ce să comentăm, din moment ce adevărul lui nu e adevărul nostru, ca în povestea cu preotul şi studentul la biologie din trenul de Cluj: cu părul vâlvoi, roşu la faţă şi ochii ieşiţi din orbite, studentul, adept al teoriei lui Darwin, o propovăduia cu ardoare întregului compartiment. În faţa scepticismului general, îi cere părerea preotului, care-i răspunde prompt, „domnule dragă, poate că dumneata te tragi din maimuţă, da eu, nu.” Tot aşa şi adevărul ruşilor şi turcilor, care nu vor slăbi din orgoliu până nu se vor distruge reciproc şi poate întreaga omenire. Adevărul – condiţie esenţială pentru echilibrul fiinţei omeneşti si a popoarelor – de care nimeni din mai marii lumii nu mai ţine cont, este poate cel mai bine prins în introducerea la „Noologia” eruditului sociolog Ilie Bădescu: „… fiecare comunitate omenească ascunde, înlăuntrul specificităţii sale distincte, miracolul unic al Iubirii divine.” Nu răspunzi cu miracolul iubirii tale omeneşti, ai pus-o de mămăligă, cum zice românul.
De fapt nu mămăliga asta vroiam să v-o recomand pentru cizmuliţa dumneavoastră de Sfântul Nicolae, ci o ilustrată cu Sibiul de altă dată.
Nici urmă de zgomot şi furie. În ilustrata mea e linişte . De la bâtrâna farmacie 24 spre Piaţa Mare mii de scânteiuţe sclipesc pe zăpada proaspătă în lumina galbenă a felinarelor legănate de vânt . De-o parte şi de alta – vitrine cu tainice căsuţe din acadele sau mecanisme ingenioase, care pun în mişcare, din timp în timp, spiriduşi sau zâne rotitoare în clinchet de clopoţei, primiţi cu chiote de copiii cu năsucurile lipite de vitrină . Părinţi răbdători i-au scos la plimbare ca să scurteze emoţia şi ca vre-un bunic rămas acasă să poată pune câte ceva în ghetuţele aliniate sub fereastră. Nu sunt vremuri de prosperitate. Două portocale, câteva bucăţele de zahăr kandel şi o jordiţă aurie alcătuiesc deja un cadou consistent. E seara magică în care fiecare inimă de copil aşteaptă cu o strîngere dulce venirea lui Moş Nicolae şi mai ales povestea mamei, la culcare, despre bunătatea şi faptele lui minunate.
Liniştea, bucuria simplă, taina sărbătorii sunt doar o amintire, cât să încapă-n cizmuliţa dumneavoastră. Amu-i vremea savurării cu nesaţ a babiloniei consumerismului , vremea amăgirilor dezechilibrante, vremea zăngănitului de orgolii. Toate au intrat ca un ic între miracolul iubirii divine şi răspunsul iubirii noastre omeneşti.