Entuziasmul și euforia care îi cuprinseseră pe români după alegerile prezidențiale au început să se risipească. La acea vreme, cotele de încredere în Klaus Iohannis, în instituția prezidențială și în bunul mers al României au urcat vertiginos. La nici o jumătate de an însă, oamenii sunt cuprinși tot mai vizibil de pesimism, iar speranța tinde să fie trimisă la muncă, peste graniță. Ideea de a părăsi România pentru un trai în străinătate se regăsește mai mult ca niciodată pe buzele tuturor, iar limbile străine au devenit prioritate națională, de la mic la mare.
Deși Iohannis nu poate fi numit un înfrânt al sistemului, cum fusese catalogat în trecut președintele Constantinescu, sunt multe lucruri care merg prost în România. La o jumătate de an de la preluarea mandatului, șeful statului recunoaște că nu a reușit să redea încrederea cetățenilor în Parlament, nu s-a găsit încă o soluție pentru votul românilor din Diaspora, iar cererile justiției pentru anchetarea persoanelor de la vârf, suspecte de acte de corupție rămân fără ecou.
De altfel, raportul Departamentului de Stat american pe anul 2014, privind „Practicile în materie de drepturile omului”, făcut public în această săptămână, arată că în România corupția instituțională rămâne o problemă majoră, ce afectează toate structurile societății. Raportul mai atrage atenția asupra politicienilor care au tentative repetate de compromitere a justiției, accentuându-se și acțiunile de intimidare a jurnaliștilor de către guvernanți sau de către patronii de presă, prin insulte și hărțuiri. Insuficienta asistență a persoanelor cu dizabilități, dicriminarea romilor, dar și abuzurile polițiștilor și condițiile proaste din închisori sunt alte câteva dintre punctele asupra cărora Departamentul de Stat american insistă.
Nimic nou de altfel pentru noi, cei care ne confruntăm zilnic cu lipsa de decență a celor de la vârf, care se imaginează deasupra tuturor legilor. Există și o instituție din România apreciată în raport și anume, DNA, care lucrează. În primele luni ale anului 2014, DNA a trimis în judecată 710 suspecţi de corupție, comparativ cu 530, în aceeași perioadă a anului 2013. Raportul pentru 2015 mai are încă șanse să se concretizeze în ceva mai bun pentru România.

Acum câteva decenii clasicele jigniri dintre indivizi s-au îmbogățit cu apelativul Neanderthalule. Omul de Neanderthal a fost considerat un idiot inadaptat, un urât cu fruntea teșită, incapabil să se adapteze la schimbările climatice. O variație a speciei ratată, dispărută. Homo sapiens sapiens e specia inteligentă, frumoasă și creatoare de cultură care stăpânește pământul. Cercurile teozofice atât de dragi unor personaje ca Himmler descopereau ulterior „rase” superioare și inferioare, arieni cu drepturi de supremație și suboameni numai buni pentru exterminare. Bine cam asta se întâmplă când cunoașterea e înlocuită de credințe, convingeri ferme și soluții finale.
În România persistă insistent mitul dacilor, tracilor și a altor drăcovenii, un fel de naționalism născut nu în revoluția franceză, ci împins tembel mii de ani în istorie, într-o vreme în care ideea de națiune erau la fel de abstracte ca iPhone-ul. Însă acești creștini fără Biblie, acești cetățeni trăitori pe meleaguri mioritice își creează în continuare un univers imaginar al unicității. Cam cum interpretau comuniștii istoria antică în paradigma luptei de clasă, stâlcind marxismul pentru a avea relația de exploatat și exploatator cu secole înaintea erei noastre.
Dacă nazismul, rasa ariană și Reich-ul milenar s-au prăbușit odată cu ocuparea Germaniei de către Aliați, plus dezvăluirea Holocaustului, tâmpenii traco-dace ce au sedus pături largi ale societății românești altoite la bigotism religios și “bozgorii afară din țară” nu vor avea o viata mai lunga. Altoiul muscal al unui antiamericănism de mahala crește și el buruienos în acestă umbră. Din păcate tunelurile imaginare de sub Bucegi și spiritualitatea lui Zamolxe primesc lovituri dureroase în plex.
Nu suntem unici în Europa pentru că am avea nu știu ce substanță paradisiacă, sentimentul de popor ales și alte fitile ieftine de paradă, ci doar mai multe gene neandertaliene. Hominizii celor două specii se împerecheau cu nesaț în acestă parte a Europei, iar dacă legenda continuității bântuie insistent de la Cucuteni până la eliberarea robilor țigani, atunci 40 000 de ani sunt o nimica toată.
Nu suntem speciali pentru că am fi urmașii dacilor, că i-am învățat latina pe italici, ci doar pentru că am avea fruntea mai teșită decât barbarii ăia de franțuzi și englezoi.
Încă odată avem un motiv strașnic de a ne crește în piept inima română. Așa suntem noi, mai “speciali”. Suntem atât de mândri încât nu avem nevoie de fonduri europene. FMI sau Banca Mondială sunt fleacuri de-ale bilderbergilor. Românii au soacre și mătuși multimilioanere și miliardare. Iar când îl schimbi pe Mikey Mouse din fruntea guvernului pentru a-l înlocui cu rățoiul Donald Oprea, până și paietele lucioase ale consoartei regal-prezidențiale par a fi un prilej bun al mândriei de a fi român. 

Cum, n-ai văzut „Faust”-ul lui Purcărete? Nu se poate! TREBUIE să-l vezi! E genial, incredibil, fantastic, uriaş, zdrobitor, dur, agresiv , strălucitor, ingenios, unic, zguduitor, impresionant, nemaipomenit, emoţionant, uluitor şi alte zeci de epitete care încearcă – fără sorţi de izbândă – să exprime iadul la care eşti invitat să cobori. Mergi cu valul în întunericul spart de rock, flăcări şi convulsiile tuturor desfrânărilor, devenit şi tu parte din spectacol. Ateu de-ai fi şi tot cred că nu-ţi e totuna la gândul că ai putea să rămâi o eternitate în piesă.
Acum trebuie să aflaţi că „Faust” în germană mai înseamnă şi „pumn” şi că merită să încasezi unul magistral, ca acesta, ca să-ţi pice fisa, având înaintea ochilor spinările concitadinilor din şirul lat care păşea spre „iad”, la invitaţia actorilor. Aşa am şi „văzut”cuvintele părintelui Arsenie Boca din Cărarea Împărăţiei . „Înaintea minţii oamenilor se deschid două căi: una lată, plină de ademeniri şi de aceea mulţi sunt cei ce merg pe dânsa; iar alta suitoare şi îngustă şi puţini se află care să meargă pe ea. Calea largă e calea pierzării. Pe ea aleargă de zor două feluri de drumeţi: lucifer, cu toată ceata lui de îngeri, aruncaţi pe pământ şi toată „lumea” pe care o înşeală el. ( … ) Toţi aceştia, câtă vreme trăiesc, dar sunt morţi, neştiind de Dumnezeu, sunt cu îngerii cei răi împreună călători la iad pe calea pierzării. Aşa au călătorit toţi nepoţii lui Adam, mii de ani de-a rândul.” Aşa afli răspuns şi la clasica întrebare de sondaj, dacă România merge sau nu într-o direcţie greşită. Păi la cârma ţării cu ceata lui Piţigoi (dai într-unul, ţipă doi) se mai pune întrebarea? Guvernul e-n aer, pe ruta Bucureşti-Stambul, parlamentul prăbuşit sub greutatea propriilor indemnizaţii şi nici cu preşedinţia nu mi-e ruşine, care face exerciţii să mănânce elegant, cu mîinile legate, o mâncare cu sos dintr-un porţelan de Meissen.
Dincolo, pe Cărarea Împărăţiei, au mai rămas doar străbunii şi ici colo câte un pâlc din România profundă. În rest, necaz mare şi jug greu de făţărnicie pe spinarea neamului românesc.Geaba zice imnul „deşteaptă-te, române” ! Pas de mai vrea careva să audă alt cântec decât cel al sirenelor.
Din acest punct de vedere, „Faust”-ul lui Purcărete este genial. Te trece dintr-un pumn înapoi pe Cărarea Împărăţiei ! Cum, n-ai văzut „Faust”-ul lui Purcărete? Nu se poate! TREBUIE să-l vezi! E genial, incredibil, fantastic, uriaş, zdrobitor, dur, agresiv, strălucitor, ingenios, unic, zguduitor, impresionant, nemaipomenit, emoţionant, uluitor şi jucat magistral pe deasupra.