Vă mai amintiţi scandalul lipsei manualelor pentru elevii din ciclul primar la începutul anului şcolar, în septembrie? Ei bine, situaţia este pe cale să se repete şi la toamnă, pentru că nici anul acesta ministerul nu s-a trezit la timp să organizeze licitaţia pentru tipărirea acestor manuale. Şi iată că este cel de-al patrulea an în care bieţii elevi de clasa a III-a, prima generaţie obligată să intre în şcoală de la vârstă de 6 ani, în mult controversata clasă zero, vor începe cursurile tot fără manuale. În primul an, nu au avut deloc manuale, pentru că guvernanții s-au grăbit să introducă drept obligatorie această nouă clasă în ciclul primar, dar nu le-a mai păsat că nu exista nici programă și nici manuale pentru aceasta.
În clasa I au lucrat după vechile abecedare, ale căror lecții le mai parcurseseră şi cu un an înainte – ministerul nu se trezise din reverie și nu crease încă manualele necesare. În clasa a doua, la fel, au primit manuale vechi, care nu conţineau nici înmulţirea, nici împărţirea şi nici fracţiile, pe care sunt obligați să le învețe potrivit actualei programe. Iar adevăratele manuale, de altfel primele create pentru nivelul lor de învăţământ, le-au primit doar în luna ianuarie! Practic, aceşti elevi de sacrificiu și-au primit cărțile numai după ce un semestru de şcoală déjà s-a încheiat! Nici pe departe însă ca acest lucru să fi fost o situaţie de excepţie, ci se pare că a devenit o regulă. Săptămâna aceasta, reprezentanţii editurilor au tras un semnal de alarmă şi au anunţat că nu vor reuşi să finalizeze tipărirea noilor manuale până în luna septembrie, în condiţiile în care licitaţia a fost demarată de minister prea târziu. Chiar cu o lună şi jumătate mai târziu decât cea de anul trecut. Lucru care demonstrează că Ministerul nu a învăţat nimic din eşecul anilor anteriori. Aceşti copii încheie aproape un ciclu de învăţământ în care statul şi-a bătut joc de ei ! Anul trecut, înaintea campaniei pentru prezidenţiale, Klaus Iohannis i-a trimis o scrisoare deschisă premierului Ponta, în care îl acuza de”cinism şi lipsă de respect faţă de milioanele de dascăli, părinţi, copii”, pentru că elevii din clasele I şi a II-a nu aveau manuale. Între timp, Klaus Iohannis a fost ales preşedinte, dar situaţia din educaţie rămâne la fel de gravă. Vremea scrisorilor deschise a trecut. Guvernanţii trebuie obligaţi să găsească o soluţie pentru ca aceşti elevi să înceapă în sfârşit noul an şcolar cu manualele corespunzătoare. Pentru nedreptatea care li se face copiilor, părinţilor şi învăţătorilor, ministerul trebuie să plătească. O demisie pare prea puţin comparativ cu gravitatea compromiterii dreptului la educaţie pentru aceste generaţii!

Cinci secole în urmă, în nordul Italiei a explodat un fenomen artistic uimitor care mai târziu s-a numit Renaștere. Cauzele numeroase care au transformat teritoriul Toscanei în sursă de energie pentru patrimoniul mondial sunt diverse, de la politică, noi sisteme bancare, fermenți culturali importați din Bizanț și Levant sau pofta de rafinament ca cea de azi.
Michelangelo Bounarroti e considerat nu numai un om universal ci și maestrul picturii anatomice. Frescele sale din Capela Sixtină sunt un arhetip cultural occidental, dar nu se află doar pe tavan, ci și pe peretele deasupra altarului. Când Papa Alessandro Farnese a inaugurat Judecata de apoi a lui Michelangelo, oroarea și dezgustul s-au întipărit pe fețele alaiului de cardinali. Scandalul a fost atât de mare încât cardinalul Carafa a organizat o comisie bisericească ce avea drept scop acoperirea “părților rușinoase” ale nudurilor cu frunze de viță de vie. Dacă goliciunea din Geneză nu e negată de biserică, reprezentarea ei a scandalizat Vaticanul acum jumătate de mileniu.
Renașterea a încheiat Evul Mediu nu prin războaie sau ciumă, ci printr-un salt în cunoaștere și percepție ce a zdruncinat din temelii gândirea occidentală, un fenomen necunoscut bisericilor răsăritene. Chiar și în istoriografia naționalistă ceaușistă, evul mediu mioritic supraviețiuește până în secolul XIX. Lipsa de educație, sărăcia și bigotismul sunt rădăcinile sociale ale României moderne, dincolo de Școala Ardeleană și de pașoptiști.
În minunatul secol XXI, când Occidentul inventează scuturi de forță, imprimante 3D și motoare ionice, România își trăiește reculul lipsei de educație păstorite în sărăcia noastră nu doar de politicieni, ci și de biserică. Când într-o primărie din România „mâna dreaptă” a primarului are un sens cât se poate de propriu (masturbator de-a dreptul), în Vaslui zoofilia nu e doar imagologie, ci fapt real, cenzura religioasă și influența Bisericii Ortodoxe Române devine prilej de îngrijorare.
Contrar miturilor, ortodoxia nu e un contributor esențial al națiunii române, ci mai degrabă biserica greco-catolică martirizată până la exterminare și confiscare de către „frații ortodocși”. Biserica ortodoxă nu numai că își arată o dimensiune incapabilă la critică prin purtătorul său de cuvânt Constantin Stoica, ci chiar excomunică. Blamata Inchiziție ar fi geloasă pe Preafericitul Daniel! Asta după ce grija pentru patrimoniul cultural bucureștean s-a soldat cu văruirea unei fresce. Poate un musulman înarmat gata să măcelărească o redacție din lipsă de umor sau de toleranță inspiră credincioșii ortodocși ce au tabu-uri aflate în conflict irenconciliabil cu valorile democratice ale statului laic liberal occidental.
Practicând excomunicări, cenzură artistică, lobby intens pentru legi restrictive referitoare la cuplurile gay, B.O.R. defilează victorios către evul mediu. Dureros este faptul că milioane de cetățeni români sunt gata să o urmeze.

Vremea s-a mai răcorit, aşa că putem vorbi la rece despre un fenomen care înfierbîntă: mâncărimea. Cauză a tuturor relelor, generează cele mai năstruşnice efecte pe toate planurile. Mai întâi să vă spun că ea, mâncărimea, este produsă de un microb afurisit care nu-ţi dă pace, numit „de grija altuia”, iar mediul propice de dezvoltare este prostia. Este suficient să deschizi televizorul, pentru a-ţi da seama de amploarea fenomenului. Mâncărimea se localizează mai ales sub unghii. Starea indusă este de rapacitate. Bolnavul simte o nevoie acută să-şi tragă totul sub gheare, de la un simplu ţăruş din gardul vecinului, până la teritoriile altor state. Mâncărimea se întinde apoi la palme, atât de intensă , încât trebuie neapărat să vinzi tot timpul ceva. Forma ei cea mai acută este vânzarea de ţară.
O altă zonă vulnerabilă este nasul. Cum te mănâncă, îl şi vâri unde nu-ţi fierbe oala. Acest tip de mîncărime poate lua anvergură transfrontalieră, iar euforia supremă este globalizarea. De la nas se urcă mai întotdeauna la cap, unde dă idei năstruşnice de ţi se face părul măciucă. De la vise di granda, ca mutatul graniţelor, pînă la obsesii di picola , ca impozitarea unghiei de la degetul cel mic al piciorului drept. Prima are aria de răspîndire la vest de Tisa iar a doua la Bucureşti. În forma ei cronicizată se numeşte fixaţie.
În popor, mâncărimea se localizează cu predilecţie în două locuri. La tălpi, însoţită de o scârbă generală, fenomen întâlnit mai ales în România. Alergatul întru ostoirea mâncărimii se face într-o singură direcţie: după câinii cu covrigi în coadă. Ceilalţi rămân pe loc. Aceştia sunt de permanentă folosinţă. Îi recunoaşteţi după uimirea cu care se scarpină după ureche, după ticul verbal „ cum e posibil aşa ceva?” şi după sarea din ochi.
Mai e o parte a corpului pe care n-o pot numi, dar ştiţi la ce mă refer, că stă românul pe ea ore în şir la televizor. Mâncărimea în locul acela e cea mai rea. De una din formele ei acute gem ecranele tv-urilor: gogomănia cu care se tratează jaful deşănţat al pădurilor, posibil numai în România, mai ales din cauza mâncărimii sub unghii şi-n palmă. Era cât pe ce să uit de mâncărimea la nivel înalt de decizie. Aici, sus, aerul fiind mai rarefiat şi mediul mai aseptic, de regulă se localizează în cot.
Dacă scapă din frâu fenomenul, „te-a mâncat Gaia” – zice o vorbă din bătrâni. Antidotul e extrem de greu de găsit, dar există totuşi o formă de uşurare : scărpinatul. Numai că nimeni nu poate spune unde se duce mâncărimea după ce-o scarpini. Aceasta-i întrebarea !