În Săptămâna Patimilor, ce precedă Paștele, o semnificație specială o are iertarea. Într-o perioadă impregnată de o serie de evenimente religioase, la capătul unui post de mai bine de șase săptămâni, este timpul propice să coborâm privirea de la ceilalți spre propria persoană. Zăbovind asupra sufletului și gândurilor noastre, nu putem să ne bucurăm de un bun echilibru interior atunci când încă avem resentimente, frustrări și persoane pe care le considerăm vinovate pentru anumite eșecuri din trecut. Purtând cu noi povara experiențelor pe care nu le-am iertat, ne blocăm șansa de a evolua și de a străluci la adevărata noastră valoare. Pentru că aceste sentimente negative ne consumă energia, ne macină, ne îmbolnăvesc și ne anulează dreptul la relaxare și fericire. Specialiștii în dezvoltare personală susțin că există patru categorii de persoane pe care trebuie să le iertăm pentru a ne croi un viitor mai bun și a ne consolida o atitudine pozitivă de viață. Primii pe care suntem îndemnați să îi iertăm sunt părinții noștri, fie că mai trăiesc sau nu. Ar trebui să le fim recunoscători pentru simplul fapt că ne-au adus pe lume. În momentul în care refuzi să îți ierți părinții, vei rămâne pentru totdeauna un copil și îți vei refuza șansa să te maturizezi. Din a doua categorie fac parte acei oameni apropiați cu care ai avut relații care nu au mers. Legăturile intime pot afecta atât de grav respectul și stima de sine, încât putem rămâne mult timp cu frustrări și resentimente față de aceste persoane. Pentru a le putea ierta mai ușor, ar trebui să ne asumăm partea de vină pentru acel eșec, pentru că într-o mai mică sau mai mare măsură și noi înșine am fost răspunzători față de evoluția relației. În cea de-a treia categorie intră toți ceilalți oameni care de-a lungul vieții ne-au rănit sau ne-au nedreptățit cumva, de la șefi, parteneri de afaceri, politicieni, colegi, profesori sau escroci. Decide să nu mai fii prizonierul unor sentimente negative pe care le resimți ori de câte ori încă îți amintești întâmplările dureroase provocate de aceștia. Spune în interiorul tău: îi iert pentru tot și le doresc numai bine. Nu uita însă lecțiile de viață pe care ți le-au oferit aceste experiențe și învață din ele, pentru a nu le mai repeta. Ultima persoană pe care trebuie să o ierți ești chiar tu. Hotărăște-te să te ierți pentru toate faptele, cuvintele și gândurile greșite pe care le-ai avut cândva. În fond, în trecut nu erai persoana care ești astăzi, ci erai o persoană mult mai imatură, mai puțin înțeleaptă și mai lipsită de experiență. Dacă încă te mai simți prost față de ce i-ai făcut unei alte persoane, mergi și cere-i iertare sau scrie-i o scrisoare. Indiferent de reacția sa, tu vei lua de pe umerii tăi acea povară care încă te tulbură și vei putea merge mai departe.
În fond, iertarea nu este sinonimă cu a uita, ci cu a te elibera. Și, mai presus de toate, atunci când poți să ierți alegi să faci parte dintr-o altă tabără, cea a învingătorilor: „Cel slab nu poate niciodata să ierte. Iertarea este atributul celor puternici. Dacă punem în practică principiul ochi pentru ochi și dinte pentru dinte, în curând toată lumea ar fi oarbă și știrbă.”(Mahatma Gandhi)

Lumea se schimbă, România se schimbă, noi suntem diferiți față de ce am fost odată, însă acest lucru este imposibil de observat de noi, pentru că suntem parte al acestui fenomen. Observând vremea de afară, ploile, frigul, credem că nu am mai avut o vreme ca aceasta niciodată.
Milionarii și miliardarii de ieri sunt astăzi suma unui bilanț al celor condamnați penal ce își ispășesc pedeapsa în penitenciarele României. De la Becali până la Ioan Niculae, până la Voiculescu, Ovidiu Tender și Gruia Stoica, oamenii de neatins, invidiați pentru averile construite în „Kapitalismul de cumetrie”, toți sunt într-un concediu răcoros la penitenciar.
Peste 30% dintre parlamentarii României au dosare penale pe rol, sunt suspecți sau au deja condamnări penale. Alături de PSD, PNL și UNPR, „grupul parlamentar DNA” al condamnaților poate fi considerat cea de-a patra forță politică a României.
13 miniștri investiți în guvernul condus de Victor Ponta sunt condamnați sau arestați în cursul cercetării judiciare. Dacă sistemul politic britanic are mecanismul guvernului din umbră, România revoluționează politica cu „guvernul său de la răcoare”.
Primari și șefi de consilii județene sunt arestați, condamnați și își ispășesc pedeapsa în penitenciarele României. De la excentricul primar al Constanței – Radu Mazăre, până la matusalemicul primar al Piteștiului, Tudor Pendiuc, galeria de aleși locali care și-au vacantat locurile de edili este impresionantă.
Lucrurile se schimbă în România. De vreo 2-3 ani vârtejul în care orbităm, sistemul democrației occidentale liberale, începe să își exercite direct și indirect prezența. Semi-feudalismul românesc instituit cu nesimțire și cu o nepăsare crasă față de cetățean pârâie din toate încheieturile. Procurori și judecători, politicieni sau oameni de afaceri, pică pe urmăriri informative și dosare penale ca spicele de grâu recoltate de combina DNA-ului. Apar și erori judiciare, excese și chiar procurori condamnați pentru corupție, dar ultimul vis politic al unui sistem anacronic, „câștigăm, vărsăm DIICOT în DNA, schimbăm legea și o lăsăm mai moale” s-a încheiat lamentabil.
Cu armele grele NATO zdrăngănindu-și șenilele la graniță, cu o campanie nouă a ANAF-ului, având un debut scandalos în lupta împotriva evaziunii și activitatea la foc continuu a justiției române, drumul României s-a schimbat. De la centrifuga coruptă a sistemului, sensul și direcția sunt altele azi. Datorită obișnuinței, a non-evenimentelor ce poluează agenda publică suntem tentați să fim pesimiști. Însă dincolo de nemulțumirile noastre și senzația constantă de nerăbdare, putem să reinstituim speranța ca generator de optimism.

Europa şi Eurasia funcţionează pe principiul vaselor comunicante. Cele două părţi – cea care se dezintegrează, adică a noastră şi cea care se unifică, adică a lor – sunt legate pintr-un fluid în mişcare între cele două păcate majore la creştini: trufia şi deznădejdea. Nimic nou sub soare. Ursul dă piept cu Şoimul maltez şi teamă mi-e că marea tăvăleală va fi aici, peste salăţile din Grădina Maicii Domnului. Că salăţile suntem noi, românii, cred că aţi înţeles. Nimic mai vulnerabil. Ursul nu necesită explicaţii, îl ştim. Doar ne-a suflat în ceafă de o întreagă istorie. O face şi azi, imperial, visând la o halcă de lume de la Vladivostok la Urali, veţi spune, dintr-un reflex verbal. Greşit ! Noua versiune, corectă şi actualizată este de la Vladivostok la Carpaţi !!!
Nu-i nimic, am mai trecut noi prin de-astea, veţi spune din nou. Aşa că ne tragem neamurile moldave dincoace de munte, până trece mastuplenia. Numai că aici te aşteaptă „băiatu”, salivând după Ardeal, că de aia are cu ce-şi răsuci mustăţile. Păi, să trecem provizoriu la fraţii sudişti, ar fi o soluţie. Dar ce, de joncţiunea panslavistă pe aliniamentul Dunării n-aţi auzit ? Şi nici de Rrepublica cu capitală la Strehaia? Asta face parte din interesele strategice ale Şoimului maltez, dacă-mi aduc bine aminte, iar despre înţelegerea de la Malta ştie tăt românul, batăr şi numai cu o brumiţă de şcoală. Ăstuia, şoimului, nu prea-i ies planurile, de-aia e cam deznădăjduit, că l-a prins ursul ce ele, cu planurile vreau să spun, în vine.
Atunci nu rămîne decît soluţia strămoşească, ştiţi care : „ codru-i frate cu românul”. Doar că pe ăsta, pe codru, l-au bărbierit austriecii. Iar ultimul prieten al României, Marea Neagră, mai are puţintel şi devine lac rusesc.
Păi dacă la nord nu se poate, la sud nu se poate, la vest iarăşi nu, la est aşişderea şi în adâncul codrului nici atât, încotro se poate la răscrucea istoriei, a vremii, a vremurilor pe care le trăim ? Pare că doar în sus, popor român, pe cruce! Căci şi tu eşti o existenţă transistorică, după voia Domnului, care, ar trebui să mergi, întreg, pe Cărarea Împărăţiei.
Până la reînvierea vocaţiei de a fi român să primim cu inimă curată Sfânta Lumină a Învierii ! Ferice de cei care se află la Ierusalim şi o pot vedea aievea, în Sâmbăta Mare, coborând la ceasul amiezii peste Sfântul Mormânt. Ferice însă şi de cei care n-au văzut, dar au crezut.
Mai este de trecut smerit prin Săptămâna Patimilor, ca să putem cânta cu bucurie dulce: Hristos a înviat !