Românii sunt un popor curat. Vânzările de cosmeticale în supermarketuri sunt la cote înalte. Mai ales că a devenit very cool să ai în baie tot felul de clondire şi chisele pline ochi cu chimicale din cele care te lustruiesc, te catifelează, te deodorizează şi în final te curăţă. Chiar şi în zdrenţe -căci se poartă iar blugii ferfeniţă – eterna Evă trebuie să-i mute nasul cînd trece razant pe lîngă vre-un bărbat. Indiferent dacă le primesc plocon sau zgârie brânza să şi le cumpere, acest segment al populaţiei umflă conturile industriaşilor de chimicale şi asigură joburile dermatologilor, deci contribuie la duduitoarea economie românească.

Mai e un segment, ce-i drept smerit, deci invizibil, preocupat de partea dinlăuntru a paharului. Aceştia folosesc încă Apa Vie a străbunilor noştri întru curăţirea inimii de răutate, în care picură de două mii de ani aceleaşi ingrediente garantate: credinţa, nădejdea şi dragostea. Ei umplu doar Raiul. Prin urmare sunt neinteresanţi pentru consumerismul modern.

Majoritatea românilor însă iubesc săpunul de casă. Îl deschid invariabil seară de seară, şi-l toarnă pe cap cu telecomanda şi îl lasă vre-o cîteva ore bune să-şi facă efectul. Este adevărat că, în timp, crează dependenţă, ca şi glutamatul de sodiu din mezeluri. Dar curăţă creierul garantat! Mai ales că oferta este inepuizabilă. Pentru cei cu multe circumvoluţiuni analizele actualităţii sunt însoţite la ofertă şi de un CD cu lătrături, iar pentru cei cu mai puţine se recomandă săpunelul sulfuros al show-ului păcătos cu ulei de prostie si extract de zeflemea deşănţată. Cui îi place să-şi frece ridichea până la exasperare, să încerce cu Regina. Iar cine vrea să plângă cu bulbuci să încerce Fetele lu dom profesor – ultima tragedie în materie de comedie autohtonă. Plângi cu lacrimi mari, adevărate, de mila românilor tăi şi de halul în care a fost adus acest popor cândva smerit, cuviincios şi cu frică de Dumnezeu. Plânge peste noi Cerul cu potop de ape să ne spele solzii de pe ochi.

Poate reuşiţi sa vedeti noua etichetă care ni se lipeşte pe spate . De la Dan Puric cel adorat până la chelteul de reportaje de 1. Mai  se încearcă acreditarea ideii că nu sîntem altceva decît un popor mâncător de mici! S-au mâncat treizeci de milioane de mici – zic sondajele de ziua muncii. De către cine ? Cînd aceleaşi sondaje spun că peste 8o% din români au stat acasă de amărâţi ce sunt: obosiți, prost plătiţi, nedreptăţiţi şi dispreţuiţi de stat şi de lege.

Cu toate astea, noi, românii, suntem încă un popor curat. Ba mai mult, ne putem întoarce oricând la curăţia noastră originară. Abia apoi se poate visa la o curăţenie în Ţară. Şi pentru că o călătorie oricât de lungă începe tot cu primul pas, vă propun să scoateţi pentru început din priză săpunul de casă. 

Jocul cuvintelor mari este un dans desăvârşit, un vals al minciunii în duetul cu promisiunile fără acoperire. Un du-te vino între iadul personal şi propria mască, o navetă la locul de deşertare al aspiraţiilor fără un ţel real şi tangibil.Minţim deseori fără remuşcări, însă ne înfuriem când acelaşi comportament în oglindă îl fac semenii noştri.De câte ori nu am spus „te voi iubi întotdeauna”? Suntem maeştrii timpului sau nişte copii nereuşite ale lui Nostradamus? Consecvenţa şi fidelitatea pot compensa falsul propriilor noastre afirmaţii?Poate că suntem inamicii propriului suflet. Ne proiectăm aşteptări false, căutând într-un mâine indefinit, „prea binele” imaginar ce ni se înşurubează în minte ca poveştile lui „a fost odată ca niciodată”…Ce suntem azi nu e destinul previzibil de mâine. Mâine nu are o fundaţie betonată, nu e certitudine, e doar fum. Fum albastru, fără contur şi claritate, plin de posibil, dar fără parametri probabili. Dictonul omului leneş, campion al siestei şi delăsării este amânarea fără bătaie de cap a secundei următoare. Stresul e inamicul bunei dispoziţii. Îngrijorarea e un next nenecesar al imprevizibilităţii.Trăieşte clipa nu e hedonism exhibat artistic, ci realism existenţialist funcţional. Te iubesc mult, azi, e naturaleţe fără promisiuni deşarte. Mâine poate voi fi furios, antipatic, dezamăgitor sau afectat de o muţenie fără sens. Şi nu mă judeca în contextul zilelor de ieri. Nu poţi să îţi înfingi rădăcinile în trecut ca un derviş rotitor furios şi anacronic. Ah, şi prietenii sau inamicii imaginari nu te ispitesc şi nici nu te apără! Rodul propriei fericiri este propria fiinţă. Fără dogmă bolnavă şi moralism impus de paznici ipocriţi acriţi de nefericire. Speranţa secundei de acum ţine de o dezvelire a lutului de la picioarele minciunii. Iar dacă drumul până în iad al lui Orfeu pe ritm de flaut, e o metaforă tragică a pulsului cardiac intensificat de emoţie, serenada propriei inimi poate fi beţia unui acum magic.