Nici una din marile ticăloșii ale umanităţii nu s-ar fi înfăptuit fără obedienţă.

Programată genetic pentru supravieţuirea speciei, supunerea e exploatată în civilizaţia umană ca factor principal de instalare și consolidare a puterii.

Obedienţa ca refugiu a salvat și romanitatea dacică. Când goţii, gepizii, pecenegii sau cumanii își stabilesc regatele „barbare” între hotarele Daciei nu se confruntă cu rezistenţă, ci cu conformare. Contrar ideologiei din istoria oficială Rovine, Podu Înalt sau Șelimbăr sunt incidente izolate. Fără armate feudale și cu o administraţie imperială eficientă bulgară, otomană, maghiară sau hasburgică deviza de supravieţuire rumânilor șau vlahilor a fost capul plecat sabia nu-l taie. Altfel știrile politice de azi ar fi fost despre Pontanov, Anton Emir Bey și Von Bas. 

Dacă acum o mie de ani aveam o scuză, atitudinea de acvariu a peștelui tăcut de astăzi e plumb social și anchilozare. 

Vrei să îţi menţii locul de muncă călduţ, atunci ţine-ţi gura. Aspiri la alpinism social fulgerător, atunci armele tale sunt limbile poziţionate strategic în gluteea maximus a șefului, orice șef. 

În România securitatea cotidiană se câștigă sacrificând mândria personală. Convenienţa presupune să nu îi spui niciodată unui șef adevărul. Dacă vest europenii cultivă și încurajează iniţiativa și asumarea răspunderii cu riscul unui posibil eșec, conformismul românesc împinge la amputarea ambiţiei. Încă de pe băncile școlii fantezia, talentul artistic, imaginaţia sunt „corectate”, iar la finalul a 12 ani rebutăm jumătate din tinerii români. Învăţaţi să își ţină gura, să îi admire pe cei cu coate ascuţite, regulile de conformare și supunere merg mai departe indiferente la 4G și social media.

În România opoziţia nu e cultivată. Simţul critic este gâtuit strategic din motivaţii de supravieţuire individuală. Construim metodic, piramidal, ridicând ode și povestind mituri fondatoare. Propovăduim evanghelic mila și fugărim toleranţa. Ţipăm la oglindă și ne gudurăm afectuos la piciorul „stăpânului”. De aceea și alternativele sunt inexistente, ciclul electoral democratic e o glumă sinistră, iar legea este driblată cu talent și în ovaţiile tribunei.

Critica este un mare atu contemporan. Conformarea e moartea conștiinţei, cinismul sceptic și suspiciunea faţă de putere e reacţia normală a unui cetăţean al secolului XXI. Crede și nu cerceta e liniștea absolutismului și pacea toxică a sistemului formalist. Cultivând libertatea și demnitatea păzite de un oţelit spirit critic, ne asigurăm alternative când drumul ni se înfundă.

Alexandru Ioan Bogdan avea doar 3 ani și jumătate, când, într-o zi senină de iunie a plecat dintre noi pentru totdeauna. Copilul zglobiu, cu ochi iscoditori care mângâiau cu privirea a tăcut, iar inima lui a refuzat să mai bată.

O nouă jertfă umană…un tribut plătit cu viața pentru ca să se schimbe ceva. Un „ceva” care se traduce printr-o atenție sporită în cazul intervențiilor chirurgicale la aceste mici și plăpânde ființe. 

Sacrificiul lui Alexandru va însemna poate câștigarea altor vieți, cruțarea altor părinți de a trece prin tragedia pe care acum o trăiesc oamenii care i-au dat viață. Înseamnă poate o intrare în normalitate a unui protocol ce ar fi trebuit să funcționeze ireproșabil de la bun început între Spitalul Clinic Județean și cel de Pediatrie. Fără să conteze că unul este în subordinea Consiliului Județean, iar altul în subordinea Primăriei. 

În mod cert, dureroasa pierdere a acestui băiețel va preveni alte drame. Așa cum morțile lui Eugen Bădilă și Puiu Enăchescu au dus la o mobilizare fără precedent la nivel local și au dat naștere la unele dintre cele mai puternice campanii pentru protejarea bicicliștilor în trafic. Așa cum fetița pălmuită la Pediatrie i-a determinat pe șefii spitalului să monteze camere video pentru supravegherea copiilor internați singuri în saloane. Așa cum, în 2009, Camelia Roznov, femeia ucisă de un ornament desprins de pe o clădire veche în timp ce mergea pe stradă a determinat autoritățile să evalueze toate clădirile ale căror fațade constituiau un pericol pentru trecători și să ia măsuri de rezolvare. Așa cum, în anul 2011, moartea lui Răzvan Gancea, băiețelul de 11 ani lovit de un tir pe trecerea de pietoni , pe culoarea verde a semaforului, a schimbat semaforizarea din acea intersecție. Așa cum, în 2008,  Flavia Mocanu, fetița de numai 10 ani care s-a înecat în Bazinul Olimpia a dus la vremea respectivă la închiderea acestei locații pentru public.Și lista, din nefericire, este lungă. 

În cazul micuțului Alexandru, probabil că în algoritmul medical sibian se va reprograma ceva. 

Este dureros însă că avem manageri atât de incompetenți încât nu pot să preîntâmpine aceste tragedii. Este trist că trebuie să pierdem oameni în continuare ca să fim capabili să luăm măsurile minime de siguranță a vieții, reluând periodic „zidirea Anei” în ridicarea oricărui edificiu de acces la un trai decent.