Alexandru Ioan Bogdan avea doar 3 ani și jumătate, când, într-o zi senină de iunie a plecat dintre noi pentru totdeauna. Copilul zglobiu, cu ochi iscoditori care mângâiau cu privirea a tăcut, iar inima lui a refuzat să mai bată.
O nouă jertfă umană…un tribut plătit cu viața pentru ca să se schimbe ceva. Un „ceva” care se traduce printr-o atenție sporită în cazul intervențiilor chirurgicale la aceste mici și plăpânde ființe.
Sacrificiul lui Alexandru va însemna poate câștigarea altor vieți, cruțarea altor părinți de a trece prin tragedia pe care acum o trăiesc oamenii care i-au dat viață. Înseamnă poate o intrare în normalitate a unui protocol ce ar fi trebuit să funcționeze ireproșabil de la bun început între Spitalul Clinic Județean și cel de Pediatrie. Fără să conteze că unul este în subordinea Consiliului Județean, iar altul în subordinea Primăriei.
În mod cert, dureroasa pierdere a acestui băiețel va preveni alte drame. Așa cum morțile lui Eugen Bădilă și Puiu Enăchescu au dus la o mobilizare fără precedent la nivel local și au dat naștere la unele dintre cele mai puternice campanii pentru protejarea bicicliștilor în trafic. Așa cum fetița pălmuită la Pediatrie i-a determinat pe șefii spitalului să monteze camere video pentru supravegherea copiilor internați singuri în saloane. Așa cum, în 2009, Camelia Roznov, femeia ucisă de un ornament desprins de pe o clădire veche în timp ce mergea pe stradă a determinat autoritățile să evalueze toate clădirile ale căror fațade constituiau un pericol pentru trecători și să ia măsuri de rezolvare. Așa cum, în anul 2011, moartea lui Răzvan Gancea, băiețelul de 11 ani lovit de un tir pe trecerea de pietoni , pe culoarea verde a semaforului, a schimbat semaforizarea din acea intersecție. Așa cum, în 2008, Flavia Mocanu, fetița de numai 10 ani care s-a înecat în Bazinul Olimpia a dus la vremea respectivă la închiderea acestei locații pentru public.Și lista, din nefericire, este lungă.
În cazul micuțului Alexandru, probabil că în algoritmul medical sibian se va reprograma ceva.
Este dureros însă că avem manageri atât de incompetenți încât nu pot să preîntâmpine aceste tragedii. Este trist că trebuie să pierdem oameni în continuare ca să fim capabili să luăm măsurile minime de siguranță a vieții, reluând periodic „zidirea Anei” în ridicarea oricărui edificiu de acces la un trai decent.
