Lőrinczi Francisc-Mihai

Oare voi ați intrat vreodată într-o bibliotecă cu suflet?

Mi-a venit în minte profesorul meu din Agnita, Domnul Ovidiu Ciocănea, care deja de patru ani a plecat la cele veșnice, dar spiritul său continuă să rămână viu în memoria celor care l-au cunoscut și apreciat. A fost un om distins, sensibil, discret, îngăduitor și de o mare bunătate. Parcursul meu intelectual se leagă de acest om cu suflet mare, pe care l-am apreciat dintotdeauna și căruia îi sunt recunoscător pentru dăruirea sa. Mereu gata de ajutor, mereu aproape. A iubit cărțile și biblioteca.

Parcă îi aud și acum glasul. După ce am absolvit facultatea mă întâmpina astfel: Ce mai faci, profesore? Îl văd apropiindu-se, cu mersul său pe care îl recunoșteai de la distanță, și bucuros să intre în dialog cu tine. O relația esențială dintre două persoane are la bază întâlnirea. Pentru Ovidiu Ciocănea întâlnirea însemna un eveniment neasemuit.

Era un bun povestitor. De fapt, prin asta m-a și cucerit. Avea un dar deosebit de a te convinge prin arta de a povesti, prin felul său jovial și plin de entuziasm. Era un om preocupat de soarta comunității și a cărților în mod special. Jorge Luis Borges și-a imaginat paradisul ca pe o bibliotecă. Profesorul Ciocănea a locuit în acest Paradis. Cred că sufletul profesorului meu era plin de cărți, pe care le dăruia cu dragoste, cum împarți daruri celor dragi, acum, în preajma marelui Praznic al Nașterii Domnului care se apropie. 

Un sanctuar al Cărții

Ovidiu Ciocănea a fost absolventul primei promoții a Liceului din Agnita, în anul 1956. A terminat Facultatea de Istorie din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași în 1965. A lucrat ca profesor de istorie la Școala Generală Ruja (1965 -1972), apoi ca muzeograf la Muzeul de Istorie „Valea Hârtibaciului” Agnita, iar din 1983 se angajează ca bibliotecar la Biblioteca Orășenească Agnita, unde își desfășoară activitatea până în anul 2006, când se pensionează.

La început, ne-am văzut cu domnul profesor în sala de clasă, apoi la muzeu, dar de cele mai multe ori ne întâlneam în bibliotecă. Pentru mine acest loc are o însemnătate deosebită pentru că sunt un iubitor de carte. Intram mereu cu respect și tandrețe în acel sanctuar care te trecea în altă lume, în cea a Cărților. Era un tărâm fermecat. Am frecventat acest lăcaș de cultură în timpul liceului, dar și în anii mei de studenție de la Cluj; găseam mereu ușa deschisă, venea în întâmpinarea cititorului și găseam mereu disponibilitate la profesorul meu în a mă ajuta cu anumite cărți din domeniul geografie, de care aveam nevoie ca student. Și colecția Bibliotecii orășenești, care numără azi 43.026 de volume, avea multe cărți care îmi erau necesare.

Chiar dacă e o diferență mare între BCU Cluj și colecția din Agnita, cărțile din orașul meu îmi erau de mare folos. Dar nu era vorba doar de cărți, ci de atmosfera și de vraja pe care o năștea întâlnirea, prilejul, acel moment de kairicitate. Și stăteam alături de profesorul Ovidiu Ciocănea să povestim despre viață și mersul lumii, despre oglinzile acestea fermecate care îl metamorfozează pe om și îl hrănesc cu frumusețe.

Așa era atunci, în anii când sufletele oamenilor era apropiate unul de celălalt. Aveam ce ne spune, aveam ce ne dărui. Dialogam și ne bucuram, ne îmbogățeam reciproc sufletele. Acum, în era AI, a tehnologiei avansate, oamenii au acces rapid la informație, livrată în timp real, dar nu mai știu a se asculta reciproc, nu mai au timp unul de celălalt (pentru că nu mai au dragoste).

A intervenit uitarea, ca formă de ștergere a memoriei. Uitarea de aproapele. Se adeverește proorocirea dostoievskiană, că va veni o vreme a însingurării nemaiîntâlnită. Oare lumea mai poate fi salvată prin frumusețe? Mai rămâne valabilă interogația scriitorului rus sau întrebarea Anei Blandiana, un titlu de pe recenta sa carte, „Poate poezia salva  lumea?” Argumentul poetului Dumitru Ichim este grăitor: „poetul a fost chemat în lume să fie cuvânt plin, nu vorbă goală.”

„A călca pe această potecă este o artă”

Pe Ovidiu Ciocănea l-am întâlnit ca muzeograf, apoi în biblioteca orășenească, dar mai întâi l-am cunoscut în sala de clasă, la orele de biblioteconomie, un opțional pe care l-am avut în anii de liceu. Domnul Ciocănea era profesor de istorie la bază, dar își completa catedra cu aceste ore, care pe mine m-au cucerit. Era, de fapt, omul, dascălul care reușea să te surprindă prin magia cărții. Îmi amintesc cu bucurie, cum ne povestea despre Sumer și istoria scrisului, despre incunabule și despre Clasificarea Zecimală Internațională (CZI).

Îmi revăd în minte caietele cu notițe și parcă redevin o clipă elev de liceu, mă văd în banca de lângă geam ascultând pe dascălul care avea harul pedagogic de a te prinde în mrejele seducătoare ale cărților. De bună seamă că altfel am putut să interpretez și să înțeleg azi, cu o sensibilitate altfel stârnită, volumul de poezii semnat de Dumitru Ichim (poetul plecat din Dărmănești în Canada, slujind deja de peste 50 de ani la Câmpul Românesc din Kitchener, Ontario), intitulat Așa-i cânta îndrăgostitul din Sumer. Erau acele timpuri de mari achiziții, când învățarea era o cale pe care doreai să o urmezi.

Azi se vorbește mult de sintagma învățare pe tot parcursul vieții. Da, învățarea este un proces, calea pe care alegi să mergi, să te perfecționezi, să evoluezi ca om. A călca pe această potecă este o artă. Și erau acele vremuri când persoane de încredere ne îndrumau pașii.

Un loc privilegiat

Pasiunea mea pentru carte se leagă și de profesorul meu de biblioteconomie Ovidiu Ciocănea, care era un om deosebit, serios, de o mare îngăduință și bunătate, bine pregătit și documentat, un bun dascăl, care avea vocație. Avea darul Povestirii. Studiul Clasificării Zecimale Universale (o schemă de clasificare care împarte totalitatea cunoștințelor umane în zece clase, marcate prin cifre de la 0 la 9) mi-a fost de folos și în anii studenției.

M-am putut orienta mai ușor într-o bibliotecă, mi-am găsit mai rapid cărțile la raft. Împreună cu Domnul Profesor am realizat și fișa cărții, am învățat despre cotă și despre număr inventar. A fost o inițiere bună pentru anii studenției, care au urmat. Și iată acum s-a trecut la digitalizare, la catalogul on-line, la E-Books, dar CZU (UDC) este vie și azi, cu versiuni actualizate și revizuite ale schemei. Este un sistem de clasificare recunoscut și în uz.

Timpul a trecut peste toate și cum face ștergătorul de parbriz cu picurii de ploaie, tot astfel și timpul ne cerne prin clepsidre nisipul aurifer, folia timpului acoperă vremurile, dar rămân amintirile care păstrează mirodeniile vieții în galeriile fermecate ale sufletului și ale memoriei, încă neînțelese pe deplin. Ilarion Bârsan, ziaristul agnițean, este și el un alt bun povestitor, omul care consemnează în „Gazeta Hârtibaciului” evenimentele comunității care trebuie păstrate în memoria colectivă, martori pentru neuitare.

Eram student și când mă întorceam acasă, în Agnita, mergeam la bibliotecă să îl vizitez pe dascălul meu și să îmi împrumut câteva cărți necesare studiului la Facultatea de Geografie din Cluj. Găseam îngăduință la Profesor și îmi luam cu împrumut pe un timp mai lung cărțile necesare. Intram în Depozitul legal și erau momente de taină cele petrecute acolo.

Mergeam țintit la indicele 91 – Geografie. Explorare. Călătorii. Deja știam fiecare indice auxiliar și locul unde să îmi găsesc cărțile. 910 era Geografie generală, 912 Hărți. Cartografie, apoi 912.43 Hărți ale României. 913 era Geografie regională. Spațiul sălii era ticsit de cărți, dar bine organizat. Aud în amintire și sunetul specific al întrerupătorului din depozitul de carte. Pentru mulți nu ar fi însemnat decât un loc cu praf, neaerisit, ascuns, fără importanță, dar pentru iubitorii de carte este un loc privilegiat.

„Biblioteca nu este doar o casă care adăpostește multe cărți”

Azi vizităm rar aceste sanctuare, deoarece au apărut suratele lor moderne. Poți citi o carte în format virtual, descarci un e-book, accesezi documentele oferite în format digital, dar unele mai păstrează contactul direct cu cititorul. Mai completează fișe de lectură. Dar cartea tipărită are o altă valoare. Să ții în mână o carte este un privilegiu aristocratic. Să-i simți atingerea foilor, mirosul paginilor, foșnetul acestora când răsfoiești cartea. Ne așezam la masa din birou și povesteam cu Profesorul Ciocănea Ovidiu. Când era frig afară, ploaie, poate zăpadă, interiorul mă îmbia mereu cu căldura sobei și dialogul devenea fascinant.

Timpul stătea în loc. Era întâlnirea dintre oameni. Era timp, pentru că sufletele ne erau apropiate. După cum scrie Marin Preda în „Moromeții”, la început timpul avea cu oamenii nesfârșită răbdare, dar azi mesajul de la finalul cărții este providențial: timpul nu mai avea răbdare. Parcă ar zice Moromete, cu seninătate, dar cu curaj, noli tangere cerculos meos. Tu unde te situezi, în afara șirei de paie, în afara insulei, a cer(c)ului? În Arcă sau în afara ei? Mai ai ceva doar al tău? Insula ta sau șira ta de paie? Mai ai ceva de apărat, ceva pentru care merită să lupți?

Munca profesorului Ciocănea Ovidiu este continuată, cu aceeași dăruire, astăzi de Ofelia Rodina, care se îngrijește mai departe ca sufletul bibliotecii să rămână viu. Îi mulțumesc, pe această cale, pentru datele fidele pe care mi le-a oferit și pentru fotografiile suport cu Domnul Profesor. Biblioteca nu este doar o casă care adăpostește multe cărți. Ea este un loc cu suflet, unde are loc întâlnirea omului cu cartea, a unui suflet cu alt suflet. Este o întâlnire neasemuită.

Timpul a zburat pe nevăzute. Am devenit profesor eu însumi. Încerc să mă pun în pielea dascălului meu. Oare ce s-a întâmplat cu omul frumos? Unde a dispărut candoarea? Înainte, între elev și dascăl era o relație de respect reciproc. Maestru și ucenic într-o legătură osmotică, bazată pe bunătate și probitate morală, kalokagatheia.

Azi s-a stricat rânduiala. Alți dascăli, alți elevi. Este o altă libertate, dar una neînțeleasă sau o înțelegere superficială a libertății, fără obligații și responsabilități, numai cu drepturi. Narine Abgarian, scriitoarea armeană ale cărei cărți sunt traduse și apreciate la noi, în recentul ei roman „Oameni care vor fi mereu cu mine”, scrie: „Ceva nu e bine pe lumea asta, știu eu.” Parcă același lucru aș fi vrut și eu să îl afirm. Dar ce s-a schimbat oare?

„Vă rog să vă amintiți mereu de profesorul și bibliotecarul din Agnita, Ciocănea Ovidiu”

În ultimii ani mă întâlneam mai rar cu profesorul Ovidiu Ciocănea. Am avut plăcerea să îi dăruiesc și volumele mele de poezii. De o vreme cochetez cu literatura, scriu. Chiar și numai o strângere de mână, când ne vedeam pe stradă, însemna mult pentru mine. Era prilejul întâlnirii. Comuniunea. Dar și acestea s-au dus degrabă. Și în urma lor s-a lăsat tăcerea, pentru că într-o zi am auzit vestea că dascălul meu a plecat la cele veșnice, s-a întors la cer.

Vă rog să vă amintiți mereu de profesorul și bibliotecarul din Agnita, Ciocănea Ovidiu, de omul acesta bun și blând. Și vă doresc să descoperiți și voi comori în bibliotecile cu suflet.

Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu 100%. Dacă vrei să afli și mai multe povești, interviuri și vești bune în fiecare zi, susține-ne cu o recenzie – dă click AICI