Pentru mulți dintre noi, sărbătoarea Paștelui este și o ocazie de a ne relaxa cu un film bun, o ecranizare a vieții lui Iisus, care să ne readucă în spiritul momentelor comemorate. Fie că sunteți în căutarea unor filme care să vă reamintească de adevăratul spirit al Paștelui sau a unor seriale TV care să vă ofere momente de inspirație și bucurie, am alcătuit o listă de recomandări care se adresează tuturor gusturilor – îmbinând spiritualitatea, istoria și distracția în familie.
Filme de Paște pentru întreaga familie
The King of Kings (Regele regilor) (2025)
Un film animat lansat recent, care prezintă viața lui Iisus prin ochii fiului lui Charles Dickens. Cu vocile unor actori celebri precum Oscar Isaac și Mark Hamill, filmul oferă o perspectivă emoționantă și accesibilă pentru copii asupra poveștii biblice.
VeggieTales: An Easter Carol
O animație plină de umor și învățăminte, în care personajele Bob Roșia și Larry Castravetele încearcă să salveze o biserică de la demolare. Ideal pentru copiii și părinți care doresc să discute despre semnificația Paștelui într-un mod distractiv.
Winnie the Pooh: O Primăvară Cu Roo (2004)
O poveste clasică în care personajele din Pădurea celor 100 de Acri se pregătesc pentru Paște, dar se confruntă cu planurile neașteptate ale lui Rabbit. O lecție despre prietenie și spiritul sărbătorii.
Filme internaționale care povestesc viața lui Iisus Hristos
Son of God (Fiul lui Dumnezeu, 2014)
Filmul urmărește viața lui Iisus de la naștere până la înviere, cu Diogo Morgado în rolul principal. Este o adaptare cinematografică a miniseriei „The Bible”.
Il Vangelo secondo Matteo (Evanghelia după Matei, 1964)
Regizat de Pier Paolo Pasolini, filmul este apreciat pentru abordarea sa realistă și fidelitatea față de textul biblic. Este considerat unul dintre cele mai bune filme despre Iisus din punct de vedere critic.
Cele mai urmărite filme și seriale TV despre viața lui Iisus Hristos. De la clasicul Iisus din Nazaret până la perspectiva fresh a serialului The Chosen
„Patimile lui Hristos” – O contemplare puternică și emoționantă asupra sacrificiului lui Hristos.
Filmul „Patimile lui Hristos” (2004) al lui Mel Gibson este adesea alegerea preferată a spectatorilor care doresc să se conecteze profund cu semnificația Paștelui. Acest film intens și emoționant se concentrează pe ultimele 12 ore din viața lui Iisus Hristos, descriind brutalitatea suferinței sale și dragostea profundă de care a dat dovadă în timpul crucificării sale.
Pentru cei care pot suporta natura sa grafică, Patimile lui Hristos oferă o experiență de neuitat, forțând spectatorii să reflecteze asupra sacrificiului suprem al lui Hristos. Acest film este o vizionare obligatorie pentru cei care doresc să pătrundă în profunzimea spirituală a Paștelui și să se conecteze la mesajul central al recunoștinței și iubirii.
„Iisus din Nazaret” – Capodopera atemporală a lui Franco Zeffirelli
Una dintre cele mai renumite reprezentări ale vieții lui Hristos este Isus din Nazaret (1977) a lui Franco Zeffirelli. Această miniserie epică oferă o privire cuprinzătoare asupra vieții, morții și învierii lui Iisus, de la umila sa naștere până la sacrificiul său suprem pe cruce. Regia lui Zeffirelli împreună cu interpretările foarte bune, în special portretizarea lui Iisus de către actorul Robert Powell, face din acest film un clasic atemporal.
Filmul atinge un echilibru delicat între acuratețea biblică și profunzimea emoțională, oferind spectatorilor șansa de a se cufunda în povestea Paștelui. Cu o durată de șase ore, Iisus din Nazaret este perfect pentru cei care se bucură de un maraton de filme de vacanță mai captivant și mai reflexiv.
„Cele zece porunci” – o capodoperă cinematografică clasică de Paște
Un alt clasic care a devenit sinonim cu sezonul pascal este „Cele zece porunci” (1956), regizat de Cecil B. DeMille. Cu Charlton Heston în rolul lui Moise, această epopee reia povestea eliberării israeliților din robia egipteană. Dimensiunea amplă a filmului, dialogul memorabil și imaginile uimitoare i-au asigurat locul de tradiție îndrăgită pentru multe familii.
Cele zece porunci transmite, de asemenea, mesaje cheie despre credință și intervenție divină, teme perfecte pentru sărbătorile pascale. Nu este vorba doar despre spectacolul grandios, ci și despre contamplarea asupra valorilor libertății, responsabilității și credinței spirituale.
„The Chosen” – O perspectivă nouă asupra vieții lui Hristos
Primul serial cu mai multe sezoane despre viața lui Iisus și a discipolilor săi, regizat de Dallas Jenkins este finanțat integral prin crowdfunding. Acesta oferă o perspectivă umanizată asupra evenimentelor biblice.
Cu o dezvoltare bogată a personajelor și o narațiune frumoasă, The Chosen aduce o nouă profunzime unor figuri biblice bine-cunoscute, făcându-le ușor de înțeles pentru publicul contemporan.
Formatul de mai multe sezoane oferă, de asemenea, telespectatorilor șansa de a se cufunda în poveste de-a lungul timpului, oferind o călătorie mai treptată, mai reflexivă.
Serialul a fost vizionat de peste 280 de milioane de oameni și este disponibil gratuit pe diverse platforme.
Un accident în lanț în urma căruia două persoane au fost rănite s-a produs, duminică, pe strada Bahluiului, în municipiul Sibiu.
Este vorba despre o coliziune în lanț în care au fost implicate 3 autoturisme, produsă după ce un bărbat de 48 de ani, din Cisnădie, nu a păstrat distanța de siguranță față de autoturismul condus înaintea sa de către o femeie în vârstă de 26 de ani, din județul Galați, pe care l-a proiectat într-un alt autoturism al cărui șofer, un bărbat de 33 de ani, din județul Arad, era oprit înaintea unei treceri pentru pietoni pentru a acorda prioritate celor care traversau.
Conducătoarea auto și o pasageră din ultimul autoturism, femeie de 33 de ani, din județul Arad, au fost rănite în urma impactului.
La vreo doi kilometri depărtare de Bobâlna, în drumul dinspre Simeria (Hunedoara) spre Geoagiu, într-o localitate măruntă, Foltu, risipită între dealuri şi vremi, până nu demult îşi lucra bătrâneţea un om mare: Părintele Ioan Sabău. Despre acest om al lui Dumnezeu s-au spus şi povestit multe, de către mulţi. Părintele Sabău este, de altfel, un om despre care ai ce povesti. Pentru încredinţările sale religioase a făcut pușcărie ani de zile în temniţele comuniste.
Peste zece ani de suferinţă în celulele puşcăriilor româneşti şi încă mulţi ani de teroare în libertatea utopică de dincolo de gratii au făcut din părintele Sabău un vrednic mărturisitor al lui Dumnezeu. Una din cele mai crunte experiențe din pușcărie a fost cea din noaptea de Înviere, când caralii, pentru că ai cântat „Hristos a înviat”, au decis să îi pedepsească în cele mai cumplite moduri.
La cei peste 90 de ani ai săi, vreme la care am poposit în cuibuşorul său vremelnic de vieţuire, părintele apare viguros în conştiinţele generaţiilor de după el.
Inimă de bucurie
Drumul spre Foltu nu-l poţi face decât fremătând de încărcătura de simţire şi har a locurilor pe care le străbaţi sau cu care se învecinează. Să ajungi aici, trebuie mai întâi să te apleci spre Bobâlna, aşezare suitoare spre cer prin jertfa de sânge a străbunilor. Ceva mai încolo se află Geoagiu, cetate alinătoare de suferinţe, prin renumitele sale remedii tămăduitoare.
Nici nu se putea ca aceste locuri, chiar după ani şi ani, să nu rodească astfel de oameni aleși. Puţin abătându-te din drumul spre Geoagiu, ajungi în Foltu. De aici, de la intrare, şi până la locuinţa părintelui Sabău nu e decât o aruncătură de gând.
Pe părintele l-am găsit în aşteptare de oaspeţi. Cu chipu-i blând, odihnit în rugăciune, m-a primit la sfătuire. Cu greu l-am convins să accepte să istorisim despre viaţa sa, mai ales când a înţeles că intenţionez să şi scriu câte ceva despre el.
„Am avut fericirea să fiu nepotul unei bunici care a fost fiică de crâsnic, din satul vecin, îşi începe Părintele istorisirea. Nu ştia să citească o literă, însă ştia Apostole pe de-a rost, Evanghelii pe de-a rost, pe care mi le spunea mie. Pe vremea aceea se făceau slujbe zilnic la biserică. Aşa se face că eu, deşi nu ştiam carte, ştiam Liturghia pe de rost. No, copiii învaţă grozav. Tatăl meu a murit, venind de pe front bolnav. Eu am crescut numai cu moşul şi cu bunica”, își începe Părintele Sabău povestea.
Între militărie și preoție
Şcoala l-a apropiat şi mai mult de biserică, copilul Ionel – cum îl alinta moşul, adică bunicul – remarcându-se, an de an, cu rezultate strălucitoare la învăţătură.
„Mi-a plăcut foarte mult istoria, ne spune Părintele Ioan. Ştiam toţi domnitorii, voievozii, parcă îi vedeam! Îmi aduc aminte că am dat un examen cu directorul şcolii, pentru Şcoala Normală. Îmi pune câteva întrebări. I-am răspuns şi îmi zice: Măi, tu eşti om de istorie! Să vii la mine, la şcoală. Însă aveam numai 10 ani. Şi, pentru Şcoala Normală, aveai voie dacă aveai doar peste 10 ani. Ca să te primească sub această vârstă, trebuia să ai aprobare de la Minister. Mi-au respins actele. M-am înscris la alt liceu, în Orăştie. Acolo, în vremea liceului, am fost pus prima dată să predic, pe clasa a şasea”.
„Te duci la Şcoala militară”
În Orăştie, tânărul Ioan Sabău este pus într-o situaţie extrem de provocatoare, privind viitorul său: „Când am fost pe clasa a şaptea, s-a întâmplat că s-a dezvelit monumentul regelui Ferdinand, în piaţă, vizavi de catedrala de acum. Am defilat pe acolo. Eu declamam mult în liceu. Deşi eram mic, aveam o voce impunătoare, răsunătoare. Pe mine m-au pus să comand şcoala toată, la acea defilare. Eram cel mai mic din clasă, însă parcă săream pe sus. Şi dau comanda: Pentru onor…. Tare, cu putere! S-a auzit până cine ştie unde.
Ministrul de război, care era şi prim-ministru, era prezent acolo, la dezvelirea monumentului. Şi vine la mine şi îmi spune: Măi, băiete, tu trebuie să te faci ofiţer! Că vei fi fala armatei române! Şi mi-a dat parcă cinci lei, din aceia nou-nouţi. Şi vine bacalaureatul, vine înscrierea. Trebuia să aleg unde să mă duc. Şcoala militară era gratis. Iar eu nu aveam perspective unde să mă încadrez. Directorul, automat, îmi spune: Te duci la Şcoala militară.
Moşul meu era ţăran simplu, nu avea deloc şcoală, însă îl primea întotdeauna directorul. Şi când o auzit că vrea să mă dea la şcoala militară, s-o dus şi i-o zis: Domnule, eu pe copilul meu vreau să-l fac popă. La şcoala militară sunt toţi curvarii… Copilul meu nu are ce căuta acolo! Şi m-au trimis la Cernăuţi, la seminar. La Cernăuţi erau alte perspective. Se dădea internat, se dădeau burse… Acolo am dat examen de bursă, am primit cantină, mai dădeam lecţii pe la copii… Aşa am biruit cu sărăcia.”
Cernăuți, Sibiu și… misionar în cele mai problematice parohii
La Cernăuţi, tânărul Sabău îşi va găsi şi tovarăşa lui de viaţă, vrednică însoţitoare la bine şi la greu. „Acolo mi-am cucerit şi preoteasa, ne spune Părintele. Tot cu sărăcia… Mi-aduc aminte că în anul trei m-au pus să predic, în capelă. Era Evanghelia cu nebunul căruia i-a rodit ţarina. Am fost inspirat, se vede, că am putut să fac paralela între bogăţiile trupului şi ale sufletului. Eu, cum eram sărac, eram plin de argumente! Şi soţia era şi ea studentă, acolo. Vă daţi seama că pe toate studentele sărace le-am biruit cu predica mea! Pentru că şi ele erau sărace, nu aveau zestre, ca şi mine. De atunci mi-am ales preoteasa…”
Revenit în ţinuturile natale, Ioan Sabău doreşte să se dedice cu totul chemării sale, de a fi preot pentru cei spre care îl va trimite Dumnezeu. „Când am venit de la Cernăuţi, m-am dus la mitropolitul Nicolae Bălan să îmi dea parohie. El avea facultatea de teologie a lui, aici, la Sibiu.
Mitropolitul Nicolae Bălan și prima parohie
Şi mi-a spus: Măi, eu nu am parohii pentru voi, cernăuţenii. Am câteva parohii, însă am nevoie pentru absolvenţii mei. Ce fac cu ei? Termină şi lor ce le dau? Am doar câteva parohii… Zic: Înaltpreasfinţite, am văzut că aveţi publicate în Telegraful român o sumedenie de parohii, din acelea mici…Da – zice –, din acelea am, pentru că acolo nu merge nimeni.No, daţi-mi una din aceea. El, crezând că mă încuie, pune degetul pe o hartă şi îmi zice: Uite, aici nu a fost preot de 50 de ani. Pe aceea mi-a dat-o! Şi cu asta l-am impresionat, l-am convins. Şi m-a trimis acolo. Şi s-o făcut pastoraţie ca într-un loc unde n-o fost niciodată popă.
După trei ani, m-a trimis într-o altă parohie. S-a ivit o problemă pe episcopie, într-o altă parohie, şi Înaltul o găsit de cuviinţă să mă trimită pe mine. Mitropolitul fusese provocat de către autorităţile civile că în acea parohie sunt prea mulţi concubini. Pe vremea aceea statul se interesa, nu ca acum. Şi vlădicul m-a trimis acolo. Şi m-am dus şi am început să fac activitate pastorală. Şi am reuşit să cunun într-o duminică 20, că o fost prefectul naş, în alta vreo 10, şi au rămas şi pe acasă. Şi şi pe aceia i-am cununat. Îmi aduc aminte cum am cununat un orb, bătrân, care nici nu putea umbla, cu o bătrână, care era şi ea la fel de neputincioasă. Şi mă mutam cu cununa de la un pat la altul, să pot săvârşi Sfânta Taină a Cununiei. După aceste acţiuni, mitropolitului i-a fost tot mai drag de mine…”
Câștigarea dușmanilor
Puţin mai târziu, tânărul Părinte Ioan trebuie să răspundă chemării de a fi preot pentru parohia Vinerea, într-o problemă destul de delicată, ridicată la nivel de Mitropolie. „Era dihonie între două partide, între foştii liberali şi foştii ţărănişti. De pe la 1870 se pusese problema ridicării unei biserici noi în sat şi se contrau. Unii adunau pietriş pentru materiale, ceilalţi îl împrăştiau. Mitropolitul pe mine m-o găsit să mă trimită acolo, să fac biserică. La sugestia protopopului Moţa din Orăştie. Protopopul mă ştia bine, de mic, pentru că crescusem sub ochii lui, era oarecum ucenic al lui fiu-su, Moţa, care la noi, la Orăştie, ca student, între elevi făcea ravagii. El era preşedintele uniunii studenţilor din Cluj. De aici a pornit Generaţia 22.
Moţa fusese chemat atunci să facă propagandă împotriva războiului, pentru problemele de atunci. Şi m-o luat şi pe mine de câteva ori conferenţiar cu el. Deci Moţa m-o propus la Bălan şi m-o trimis la Vinerea. Şi am ajuns acolo cu multă opoziţie. Că tabăra cealaltă s-a împotrivit destul de mult. Şi aici a început altă luptă: câştigarea duşmanilor. Şi să ştiţi că nu i-am putut câştiga decât când i-am căsătorit pe fata şefului dintr-o tabără, cu băiatul unui alt şef, din cealaltă tabără. După aceea nu am mai avut pricini de scandal. Şi am zidit şi biserica.”
Calvarul temnițelor comuniste
În plin avânt misionar, cu sufletul preaplin de zel şi drag de oameni, peste sufletul Părintelui Ioan avea să se abată cumplitul tăvălug roşu, al temniţelor comuniste. Capetele de acuzare: propagandă religioasă şi coabitare cu anumiţi membri ai mişcării legionare. Şi de această dată, antecedentele misionare, unele din ele venite pe colaborarea firească între el şi protopopul locului, Părintele Moţa, aveau să fie foarte bine speculate, spre a fi supralicitate în cadrul procesului. Aşa se face că în 1948, preotul Ioan este arestat şi purtat prin lagărele comuniste.
L-am rugat pe Părintele se ne spună câte ceva din aceste grele încercări. În orice împrejurare, a ştiut că este trimis de Dumnezeu acolo. „Odată – ne istoriseşte Părintele – acolo, în celula în care eram, au făcut o carceră, 60 pe 60, unde ne ţineau înainte de anchetă, numai la cămaşă, pe ciment… Cinci zile, până începea ancheta, acolo ne ţineau pe fiecare, să ne intimideze.
A venit şi un bătrân, un avocat de pe lângă Bucureşti, din Romoşeni, care se văita, săracul, de nu mai putea!… De frig, de sete… Foamea parcă o mai rezişti, dar setea şi frigul te omoară. Şi se tot plângea acum. Noi, de dincolo, am complotat ceva să-l ajutăm. Cum erau scândurile fragede, de brad, încă verzi, cedau, nu se rupeau, am băgat un măr printre ele. Mărul însă a lăsat o urmă de must printre scânduri. Şi maiorul, care ne ancheta şi ne păzea, a cunoscut. A întrebat: Cine a umblat aici? Mi-am dat seama că ne bate pe toţi. Eram 17 inşi acolo, la comun. Ne băteau pe toţi de ne omorau, şi nu putea să nu fie unul care să nu spună. Ştiam ce bătăi arau acolo: cu becul electric, cu întorsul în cap, spânzuratul cu capul în jos şi cu luminile în faţă, fel de fel de torturi!
Nici nu am stat pe gânduri: Eu sunt vinovat, domn maior! Cum ai îndrăznit? Regulamentul închisorii spune aşa şi aşa!… Zic: Trebuie să vă gândiţi că eu nu sunt aici numai deţinut politic, ci sunt şi preot. Calitatea mea de preot nu-mi permite să aud pe cineva că moare lângă mine şi eu nu iau ultimele măsuri să-l salvez! Bine – mi-a zis –, vei merge în locul lui! Însă el a profitat de treaba asta şi, unde mergea să facă anchete, din celulă în celulă, mă evidenţia: Uite un om corect! Unul care a recunoscut când a greşit!… Cu asta mi-am şi uşurat dosarul.“
Cumplita noapte de Înviere
Altă dată, întreaga închisoare este cutremurată de modul în care Dumnezeu iese în întâmpinarea alor Săi și îi pedepsește pe asupritori.
„În 1949, în puşcăria din Deva, de Paşti, s-a cântat Hristos a înviat! Acelaşi maior, Mohoreanu, jidan din Moldova, căsătorit cu o jidoveaucă din Cernăuţi, care m-a lăudat pe mine şi a spus că îmi face propunere de eliberare, să vedeţi acum ce era în stare să facă. S-a auzit Hristos a înviat! A cântat toată închisoarea. După vreo jumătate de oră a venit maiorul la noi: Bestie de popă – s-a răstit înfuriat la mine –, aici o să-ţi putrezească oasele! Eu te-am propus pentru eliberare, eu te ucid!… I-am răspuns: Domnule maior, nu am meritul ăsta să fi organizat eu cântarea! Ştii ce înseamnă asta? mi-a spus. Condamnare la moarte! Aici îţi putrezesc oasele! Eu atât am mai zis: Domnule maior, să ştiţi că nimeni nu a organizat! S-a organizat de la sine. Celulă din celulă s-a cântat, până ce a ajuns în toată închisoarea!
După două ore au fost acoperite cu obloanele toate ferestrele, văruite, să nu se mai vadă şi să se audă în parc, ne-a izolat complet. El s-a dus grozav de nervos, să se răzbune. Eu tot timpul m-am rugat să nu condamne oamenii, să facă lot. Pentru că lotul era teribil pentru ei. Fără lot rămâneai cu condamnări mici: până la 10-15 ani. Cu lot, primeai de la 20-25 ani, pe viaţă, moarte… Ăsta era sistemul lor de a condamna când era lot, adică organizare. Pentru că asta îi înspăimânta pe ei cel mai tare.
Eu m-am rugat. Dimineaţa, vin gardienii, ne bat în uşă şi ne spun: Băi, a murit diavolul vostru! Am crezut că a murit Stalin… Murise însă maiorul. În ziua de Paşti. Tuturor le era frică de el, era un tiran! Lovea cu bocancul unde nimerea. Mi-aduc aminte că la anchete ne băga şi în coteţ de porc, de raţe, şi un tânăr, de 1, 90 m aproape nu a apucat să se ridice repede la raport. Până să se scoale, că dădea cu capul de pat, a apărut maiorul: Uite, bestia, nici nu se scoală! Şi-l loveşte în ochi, şi-i scoate ochiul! Un tânăr frumos, cuminte…
L-au înmormântat a doua zi de Paşti, cu funerarii naţionale, cu sute de coroane. Noaptea s-au aprins toate coroanele de pe mormântul său, vreo 200 de coroane. Toată Deva a fost în alarmă, cu pompieri, Securitate, Miliţie, că arde Deva!
A cui e lucrarea aceasta, nu a lui Dumnezeu?!…“
De atunci, în închisoarea din Deva, nimeni, niciodată nu a mai îndrăznit să-l bată, să-l tortureze pe Părintele Sabău: „S-a dus zvonul că a l-a pedepsit Dumnezeu din cauza noastră. Numai că nu era Paşti sau Crăciun să nu mă ducă la izolare, în cămaşă şi izmană pe cimentul gol, cu mâncare o dată la trei zile. Să nu fiu cu oamenii… “
„Erau foarte religioşi oamenii acolo“
Ca toţi oamenii mari care au trecut prin cuptorul temniţelor comuniste, Părintele Sabău preferă mai bine să tacă experienţele şi părtăşia sa sublimă cu Dumnezeu. Ceea ce ne poate spune însă e că „erau foarte religioşi oamenii acolo. Nici eu şi nici alţii n-au simţit nicăieri apropierea de Dumnezeu cum am simţit-o acolo. Numai aici poţi vedea rostul înfrânării, postului, ascezei în viaţă, ca să poţi medita şi gândi. Oameni simpli, care nu au ştiut carte în viaţa lor, au putut învăţa aici acatiste pe de rost, psalmi…
Şi eu în puşcărie am învăţat de la ei, acolo, psalmii. Ştiam şi Evanghelia după Ioan pe de rost. Aşa am învăţat. Tot aici am învăţat şi Luceafărul lui Eminescu. Forţat, ne-am deprins cu voturile mănăstirii: al ascezei, al ascultării şi al fecioriei. Mare lucruri să le dobândeşti toate acestea! Am văzut ce însemnează asceza, pe care o recomandă Sfinţii Părinţi, să-ţi dezvolţi facultăţile spirituale şi intelectuale enorm.
Eu spun că m-am hodinit cât am fost în închisoare. Apăi Dumnezeu a vrut aşa.“
La 16 februarie 2009, Părintele Ioan Sabău – patriarhul hunedorenilor, cum plastic îl numea cineva – s-a mutat întru Împărăţia de Dor. O viaţă în slujba lui Hristos, cât un munte de dăruire şi jertfă!
Cei rămaşi ştiu, mai bine ca oricând, că nu le-a fost în zadar învecinarea cu el…
Eta Aqaridele, „ploile de meteori”, sunt vizibile de sâmbătă seara și până la începutul lunii mai, potrivit Observatorului Astronomic.
“Ploaia de meteori” Eta Aqaridele a început deja din 15 aprilie și va dura până pe 28 mai, însă, potrivit Observatorului Astronomic “Amiral Vasile Urseanu”, va fi vizibilă în România începând de sâmbătă seara și va atinge punctul maxim de vizibilitate în noaptea de 5 spre 6 mai, între orele 2 și 5.
Deși coincide cu primul pătrar al Lunii, lumina satelitului natural nu va afecta vizibilitatea meteorilor, întrucât la acea oră Luna va fi deja sub orizont.
Eta Aqaridele sunt considerate unul dintre cele mai spectaculoase evenimente astronomice ale primăverii și provin din particulele lăsate în urmă de cometa Halley.
Cometa Halley, care “declanșează” acest fenomen, revine în apropierea Pământului o dată la 76 de ani. Următoarea sa apariție vizibilă va avea loc în anul 2061.
Deși este cel mai vizibil în emisfera sudică și în apropierea ecuatorului, fenomenul poate fi admirat și din emisfera nordică, unde se pot observa între 10 și 30 de meteori pe oră, în condiții ideale.
În zonele cu cer senin și fără poluare luminoasă, se pot observa până la 50 de meteori pe oră (cer senin și fără poluare luminoasă).
Meteorii străbat cerul cu o viteză uimitoare de aproximativ 66 km/secundă, potrivit American Meteor Society.
SURSĂ FOTO: Observatorul Astronomic “Amiral Vasile Urseanu”
Se apropie sărbătoarea Învierii Domnului, o sărbătoare plină de o încărcătură emoțională aparte. Dar în agitația de zi cu zi, uităm, de multe ori să ne bucurăm de lucrurile mici, care sunt mai importante decât credem. Unele din aceste lucruri pot fi și elemente de patrimoniu cultural imaterial. Ce este acest tip de patrimoniu? Am stat de vorbă, despre acest subiect, cu lect. univ. dr. Maria Șpan, licențiată în Limbi Moderne Aplicate la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu.
„Îmi amintesc de o mare de alb și negru, ce era prezentă duminica, la biserică”
Maria Șpan a urmat un masterat în etnometodologie la Universitatea Paris 7 și un doctorat în antropologie la Universitatea Paris 8, Franța. Teza de doctorat i-a fost publicată de prestigioasa editură L’Harmattan Paris (ETHNOESTHÉTIQUE D’UN VILLAGE DE TRANSYLVANIE: Costume traditionnel et communication visuelle, L’Harmattan, Paris, 2020). Mai bine de opt ani, a lucrat în domeniul antropologiei vizuale, la Astra Film Sibiu; între 2009 și 2014, a fost coordonatorul festivalului de film documentar pentru copii și adolescenți, Astra Film Junior Sibiu. A fost membru al echipei de protocol ULBS pentru diferite evenimente de talie internațională.
În prezent, este lector la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu. De asemenea, este membră a Comisiei Naționale pentru Salvarea Patrimoniului Cultural Imaterial, din cadrul Ministerului Culturii, membră a Societății Internaționale a Etnologilor și Folcloriștilor (SIEF) și redactor-șef la Revista de Antropologie Culturală.
Lect. univ. dr. Maria Șpan
De unde s-a născut dragostea pentru patrimoniu?
Părinții mei sunt din Munții Apuseni, dar eu am copilărit, până la vârsta de nouă ani, în mijlocul comunității din Gura Râului, loc în care tatăl meu a fost preot, între anii 1968 și 1990. Îmi amintesc de o mare de alb și negru, ce era prezentă duminica, la biserică. Oamenii aveau obiceiul de a merge duminica, la slujbă, îmbrăcați în haine românești.
Acesta a fost un lucru care m-a făcut să îndrăgesc patrimoniu cultural material, dar și de cel imaterial (Moștenire culturală intangibilă). Plus că tata obișnuia să meargă prin sat, la oamenii în vârstă, care nu puteau veni la biserică, să mai vorbească cu ei, dincolo de dățile când mergea să-i „grijească” -adică să-i spovedească și să-i împărtășească. Uneori, mă lua și pe mine cu el și, astfel, am auzit primele povești ale bătrânilor din sat, implicit elemente de patrimoniul cultural imaterial, cu acele ocazii.
„Când vine vorba auz, aș aminti corul din Gura Râului”
Dacă vorbim de patrimoniul cultural imaterial, ce vă aduce aminte de copilărie, dacă ne referim la cele cinci simțuri?
Dacă mă gândesc la simțul tactil, primul lucru care îmi vine în minte este costumul tradițional din Gura Râului. Îmi plăcea să simt care sunt materialele din care elementele costumului sunt confecționate. Iar în ceea ce privește simțul vederii – acea mare de oameni, în alb și negru, purtând costumul tradițional. Dacă ne gândim la simțul olfactiv – mirosul de naftalină, fiind tot legat de costumul tradițional. Dar mai am și alte mirosuri (și gusturi) în minte, care țin de alimentele, de mâncărurile tradiționale din sat. Când vine vorba auz, aș aminti corul din Gura Râului, care cânta, pe patru voci, suite din folclorul local, prelucrate de profesorul Nicolae Hanzu. A fost un cor extraordinar, care a interpretat astfel de suite la diferite manifestări organizate la nivel național.
Ce reprezintă Revista de Antropologie Culturală și cum ați motivate tinerii să se apuce să-și conserve tradițiile?
Sunt mai multe proiecte pe care le avem în derulare, legate de patrimoniu cultural imaterial, fiind una dintre disciplinele pe care le predau la universitate. Primul proiect pe care l-aș aminti este Revistă de Antropologie Culturală, în care promovăm foarte mult acest tip de patrimoniu. Este o revistă studențească, realizată de studenții de la specializările Istorie, Studiu Patrimoniului și Managementul Bunurilor Culturale și Conservare și Restaurare, în mod normal de studenții din anul doi, nivel licență.
Aceștia sunt și cei care formează și comitetul de redacție, care se schimbă în fiecare an, astfel încât noi și noi studenți să poată să aibă experiența creării, de la zero, a unei reviste. Acest proiect a pornit de la un seminar de etnografie, în care vedeam că subiectele propuse de studenți erau foarte interesante și atunci le-am propus acestora să nu le lăsăm să moară la nivel de seminar, ci să le aducem înspre comunitate.
De fiecare dată când predam un element legat de etnografia românească, îi îndemnăm pe studenți să vadă care este propria lor realitate, în legătură cu subiectul discutat. În acel moment se întorceau înspre comunitatea proprie și aduceau subiecte interesante la seminar. Astfel, fiecare dintre aceștia își alegea câte un subiect pe care îl transforma în articol și, astfel, a luat naștere Revista de Antropologie Culturală. La început, dintr-o joacă și, actualmente, pregătim numărul 8 al revistei.
O altă activitate, intitulată Micii cercetători descoperă patrimoniul cultural imaterial, o desfășurăm cu ocazia evenimentului Noaptea Cercetătorilor, când copiii vin să descopere diferite domenii pe care noi le predăm la universitate. Odată ce descoperă patrimoniul cultural imaterial, sunt invitați ca, pe parcursul unui an, să caute un subiect – bineînțeles, ghidați de noi, pentru că avem întâlniri constante, în mediul online sau chiar și fizic, cu aceștia. Copiii sunt provocați să ia un interviu la cineva din generația anterioară – la mama, tata, bunicul sau bunica, mătușa, un vecin, o vecină sau la un meșter din sat – pe un subiect legat de patrimoniu cultural imaterial.
„Relația dintre patrimoniu cultural material și cel imaterial este ca relația dintre trup și suflet”
Cât de important este pentru noi, ca popor, să conservăm patrimonial cultural imaterial?
Observ că, adesea, oamenii și chiar și unii dintre studenți, nu-și dau seama de valoarea patrimoniului imaterial pe care îl au în propria comunitate. Ei constată importanța acestuia odată ce discutăm la cursuri despre acest tip de patrimoniu și când aud pe alți studenți vorbind despre propria lor realitate. Prin procesul care se numește transvaluare, ei se întreabă: ,,Oare, în cazul meu, există acest element de patrimoniu cultural imaterial? Cum se manifestă el?”. Atunci constată că au un patrimoniu cultural imaterial valoros.
Documentarea și promovarea unei tradiții sau a unui element de patrimoniu cultural imaterial îi face pe membrii comunității să constate valoarea elementelor imateriale pe care le au și importanța salvgardării, adică a menținerii în viața a acestui tip de patrimoniu. Relația dintre patrimoniu cultural material și cel imaterial este, cum spunea Ioana Fruntelată, un specialist în etnologie, ca relația dintre trup și suflet. De multe ori noi nu apreciem patrimoniul cultural imaterial la adevărata lui valoare, pentru că este intangibil și tindem să nu-l valorizăm atât de mult ca și pe cel material. Spre exemplu, atunci când mergem să vizităm o clădire, noi mergem să o vedem mai mult pentru povestea din spatele acesteia. Iar povestea e imaterială.
Actualmente, vă ocupați cu un studiu în care chestionați tineri de la 9-30 de ani,din mediul rural, din județul Sibiu în ceea ce privește patrimoniul cultural și cele cinci simțuri. În ce stadiu sunteți cu cercetarea, ce ați descoperit?
Ce mi s-a părut interesant este că simțul vizual este cel mai puternic și este firesc. Atât patrimoniu cultural material, cât și cel imaterial sunt percepute, foarte mult, prin vizual. Se vorbește, în ultima vreme, despre un autism virtual, care ar fi poate prezent în rândul tinerilor. Eu aș spune că nu e neapărat așa, pentru că, făcând această cercetare, am văzut că ei percep foarte bine patrimoniul prin cele cinci simțuri, dar acest simț vizual pare a fi cel mai puternic, din ce am constatat deocamdată.
„Un popor, ca să-și păstreze identitatea, trebuie să-și păstreze limba, tradițiile și credința”
Dacă ne referim strict la municipiul Sibiu, aici vreau să îmi faceți o paralelă între patrimoniul de la sat și cel de la oraș. Cum percep oamenii patrimoniul cultural imaterial?
Patrimoniul cultural imaterial nu este doar rural. Cecile Duvelle, care a fost, pentru mai mulți ani, secretar al Convenției din 2003 pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial, de la Paris, spunea că, în momentul în care au început să lucreze la această convenție, europenii râdeau spunând că nu e ceva serios. I-a trebuit timp ca să-i convingă de valoarea acestui tip de patrimoniu. Un popor, ca să-și păstreze identitatea, trebuie să-și păstreze limba, tradițiile (elementele de patrimoniu cultural imaterial) și credința.
Patrimoniul imaterial urban, evident, poate nu este atât de bogat ca și patrimoniul cultural imaterial rural, deși cunoaștem faptul că, în ceea ce privește orașul Sibiu, în a doua parte a secolului XX, mulți dintre cei care au locuit la sat au venit spre oraș. La Sibiu, avem deja o generație sau două de oameni care s-au născut deja în oraș, deși părinții sau bunicii au venit din satele din jurul Sibiului. Acest tip de patrimoniu se transmite din generație în generație și s-a transmis și la generațiile pe care noi le numim, generic, orășeni.
Un alt aspect pe care l-aș sublinia este multiculturalitate orașului nostru. Avem tot felul de tradiții ale grupurilor etnice și mi se pare foarte frumoasă această conviețuire cu elemente de patrimoniu cultural imaterial, care, uneori, ca și mod de manifestare, se aseamănă foarte mult de la o comunitate la alta. Cu siguranță există patrimoniu cultural imaterial urban, chiar dacă poate nu-l vedem sau nu ne-am aplecat să-l studiem foarte mult.
Avem tradiții legate de sărbătorile mari, de Paști, de Crăciun. Să nu uităm de Mărțișor și de faptul că vedem atâtea mărțișoare cu ocazia sărbătorii de 1 Martie, în centrul orașului. Apoi, există meșteșugari în oraș. De asemenea, tot ce ține de partea de legende, ale clădirilor pe care le avem aici sau legate de locurile din Sibiu; proverbe, zicători, cunoștințele legate de natură și univers.
Încă sunt oameni care cunosc astfel de lucruri în oraș și pe care le-au moștenit de la generațiile dinaintea lor. Am provocat studenții cu care lucrez la master să se împartă în cinci grupe, adică numărul domeniilor patrimoniu cultural imaterial, și să încerce să creioneze elementele pe care le văd încă vii în orașul nostru, legate de acest tip de patrimoniu.
„Învierea nu era o sărbătoare doar a noastră, era împărtășită și cu cei de din lumea de Dincolo”
Haideți să vorbim puțin despre sărbătoarea Paștelui. Cât credeți că mai înseamnă, pentru oameni, această sărbătoare, Învierea Domnului și cât mai înseamnă o simplă sărbătoare comercială?
Observăm, și la Crăciun, cum deja, cu două luni sau poate și mai mult înainte, se simte venirea sărbătorilor de iarnă, în zona aceasta comercială. Evident, acest lucru se întâmplă și în ceea ce privește sărbătoarea Paștilor. Ce mă bucură este că tinerii cu care eu lucrez cunosc care este semnificația fundamentală a acestei sărbători – Învierea Domnului –, fiind, în calendarul religios, cea mai importantă sărbătoare a noastră. Apoi, vorbim și de tradițiile care sunt în jurul Sărbătorii, tradiții care mai sunt încă păstrate și astăzi.
Ce amintiri aveți, de când erați mică, în ceea ce privește sărbătoarea Învierii Domnului?
Îmi aduc aminte de Deniile care se săvârșeau în Săptămâna Mare, de modul în care sărbătoream Joia Mare, Vinerea Mare – cu ocolit bisericii. Tot în Vinerea Mare, întotdeauna avea loc și curățarea bisericii, de către comunitate, era parte din pregătirea pentru sărbătoare, o pregătire care avea loc, iată, nu doar în interior, ci și în exterior. Înroșitul ouălor, pregătirile culinare, care și acestea ne duc spre a trăi și mai intens această sărbătoare.
Slujba Învierii, pe vremea când eram copil, avea loc dimineața, când se crăpa de ziuă, undeva în jur de ora 4:00 începea slujba, în sat. Vizual, îmi amintesc de ocolitul bisericii cu lumânările aprinse. Acea bucurie de care aveam parte împreună cu comunitatea din sat mi-a rămas întipărită în minte. Învierea nu era o sărbătoare doar a noastră, era împărtășită și cu cei de din lumea de dincolo, prin punerea de lumânări la mormintele acestora.
Ce îndemnuri aveți acum, de Paști, pentru comunitatea noastră?
I-aș îndemna pe oameni să se bucure de adevărata însemnătatea a Paștilor, Învierea Domnului, dar și de tradițiile care sunt în jurul acestei sărbători și, în primul rând, de întâlnirea cu cei din familie. Să ne luăm câteva momente de tihnă în lumea aceasta agitată, prea agitată. Toate tradițiile sunt îndemn la simplitate, la normalitate. Așadar, să ne bucurăm din plin și urez tuturor să aibă parte de Sărbătoarea Învierii cu pace și cu bucurie.
Suntem într-o lume a dovedirii științifice. A dovezii scrise. Și constatăm, nedumeriți, că pe măsură ce crește cantitatea de „dovedire”, adevărul pare tot mai departe de cultura noastră. Am ieșit, de ceva vreme, ca omenire și lume, din aria culturii adevărului și am intrat în nenorocita vale a culturii manipulării și mediocrității. Dovedite științific.
Pentru aceea Învierea Domnului Iisus Hristos se cere a fi văzută. Se cere a fi asumată prin vedere și bucurie. Nu doar cântată, rostită ori rugată, ci văzută. La Înviat nu te poți uita decât cu ochii larg deschiși. Ca pe o realitate care depășește simpla enumerare printre evenimente, fiind în fapt Unicul Eveniment care ne redă lumina vederii Adevărului.
Nu. N-am gândit mereu așa. Am avut nevoie de dovezi scrise – de parcă minciuna nu a umplut biblioteci – ori de dovezi științifice – de parcă dovedirea științifică unui fenomen i-ar da istoricitate. Nu vedem niciun scrib pe treptele durerii de pe Golgota și totuși avem amănuntele cutremurătoare ale Răstignirii. Nicio conferință de presă și totuși avem sute de cuvinte prin care Învierea lui Hristos se conturează ca un adevăr.
Unii zic – și uneori scriu – că primele descrieri ale Învierii le avem cu 30 de ani după Înviere. Greșit. Le avem cu mii de ani înainte de Înviere. Tot Vechiul Testament este străbătut de descrierea lui Mesia Celui Înviat după Pătimirea dinaintea unui popor ingrat. Priviți Psalmii, Profeții și scrierile lui Moise și veți înțelege. Învierea lui Mesia este cel mai descris moment al restaurării lumii din câte vor fi fost posibile. E singurul „întâmplat” ca atare. Pentru aceea Evangheliștii au nevoie de timp pentru scriere. Să lege termenii descriși cu termenii prescriși prin împlinire.
Astăzi, când aud cântarea „Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, Unuia Celui fără de păcat. Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim; că Tu ești Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu știm, numele Tău numim. Veniți, toți credincioșii, să ne închinăm Sfintei Învierii lui Hristos, că iată a venit prin Cruce, bucurie la toată lumea. Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a călcat”, mi se pare că dovada Învierii e dinaintea noastră.
Crucea plină de razele Învierii străbătând cu lumină necreată lumea până dincolo de marginile lumii. Desăvârșitu-s-a totul după voia Lui. Prin Jertfa Lui. Pentru mântuirea noastră.
Poate fi zărită Învierea astăzi? Fără nicio îndoială. Pe de o parte în adâncul de întuneric al suferinței. Pe de altă în bucuria echilibrată a iubirii. Omul care crede și iubește pe Dumnezeu nu trăiește jumătăți ale dovedirii Învierii. Jumătate în cer și jumătate pe pământ. Știe că dovada e cerul și pământul deopotrivă.
Și nu, nu crede că Hristos a înviat doar prin deasă repetare, ci repetă des ca să vestească tot ceea ce crede. Și crede pentru că vede, trăiește Învierea lui Hristos cu fiecare clipă a vieții sale. Pentru că Învierea Domnului nu este doar o posibilitate, ci o realitate. Deplină. Care leagă toate realitățile între ele. Desăvârșind și împlinind viața omului. Iar cel care trăiește Învierea nu de dovezi are nevoie, ci de curajul de a asuma această realitate.
Lumina Sfântă pogorâtă astăzi în biserica de pe mormântul Mântuitorului Iisus Hristos a fost adusă în Sâmbăta Mare la Sibiu.
Sfânta Lumină a fost oferită la Aeroportul Internaţional din Sibiu Înaltpreasfinţitului Laurenţiu, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului, care a împărţit mai apoi Sfânta Lumină delegaţiilor din eparhiile sufragane Mitropoliei Ardealului, protopopilor, preoţilor şi credincioşilor prezenţi.
„Sfânta Lumină a fost adusă apoi la Catedrala mitropolitană din Sibiu unde va fi împărţită credincioşilor la miezul nopţii.
Ierarhul a oficiat o slujbă de mulţumire în Catedrala mitropolitană, iar mai apoi a împărţit Sfânta Lumină preoţilor din Sibiu şi împrejurimi veniţi să primească acest mare dar pentru a-l oferi la rândul lor credincioşilor din parohii”, anunță siteul mitropolia-ardealului.ro.
După un început de an promițător, organizând diverse ateliere educative pentru copii, Sibiu junior, împreună cu AFI, bine-cunoscutul cameleon, mascota asociației și prietenul copiilor, urează tuturor copiilor zile senine de aceste Sărbători de Paști, o vacanță frumoasă alături de părinți, bunici și prieteni.
Seria atelierelor de muzică de la Filarmonica de Stat, a atelierelor bilingve de la Centrul Cultural German sau a atelierelor și a concursurilor organizate împreună cu Biblioteca Județeană Astra vor continua și după sărbători. Iar echipa Sibiu Junior va veni cu și mai multe surprize pentru copiii sibieni.
„Ne vom extinde oferta de ateliere începute în colaborare cu instituțiile de cultură din Sibiu, pe lângă cele de la Filarmonică, și la Muzeul Național Brukenthal, cu ateliere creative mai diferite, vom continua să organizăm o serie de ateliere bazate pe lectură la Biblioteca Astra, pentru toate grupele de vârstă și, ca noutate, vom putea oferi copiilor ateliere de sculptură, ateliere de astronomie, ateliere de dezvoltare prin teatru și dans, ateliere care vor fi în mare parte gratuite, în baza parteneriatului pe care îl avem în prezent cu Unicredit Bank”, transmite Mihaela Wetscheza, manager de proiect Sibiu Junior.
Sibiu Junior
Scopul principal al programului „Sibiu Junior” este să ofere copiilor și adolescenților din tot Sibiul oportunitatea de a se implica și de a învăța practic „cum se face” și de a pune mâna pe cultură la propriu, adunând clipe memorabile în procesul de învățare. Să găsească educația un fel distractiv de a te dezvolta și să îmbrățișeze pasiuni curajoase încă de la vârste fragede. Varianta de petrecere a timpului în față ecranelor să fie opțiune secundară.
Farul a avut o mare ocazie 6 minute mai târziu. Din drop, Fabinho, fundașul dreapta al gazdelor, a șutat violent, dar mingea a lovit doar bara transversală.
FC Hermannstadt a deschis scorul în minutul 37. Buzbuchi a respins șutul lui Balaure, iar Ianis Stoica a îndeplinit o simplă formalitate și a înscris.
„Acest OM, suporter FCH de când există clubul, a parcurs pe bicicletă aproape 550 km, de la Sibiu până la Constanța, doar ca să ne susțină în meciul din deplasare cu Farul!
Repetăm: 550 km pe bicicletă, Sibiu – Constanța! Un gest UNIC!
Toni, noi suntem mândri că ne ești alături și nu te vom dezamăgi!”, a transmis FC Hermannstadt pe pagina oficială de Facebook.
Sfânta Lumină a fost primită la Mormântul Învierii Domnului, din Ierusalim sâmbătă, 19 aprilie 2025, în jurul orei 14:35.
Anul acesta minunea a avut loc foarte rapid, după rugăciunea specială a Patriarhului Ortodox Teofil al III-lea al Ierusalimului, rostită la Vecernia Învierii.
Informații despre Lumina Sfântă a Învierii oferite de site-ul Doxologia.ro
Pogorârea Sfintei Lumini este o minune dumnezeiască necuprinsă de mintea noastră, care are loc în fiecare an, în Sâmbăta Mare. Una dintre cele mai vechi atestări documentare este apariția Luminii după cucerirea Ierusalimului de către perși, din anul 617 d.Hr.
Sfânta Lumină se aprinde pe Mormântul Domnului nostru Iisus Hristos în Sâmbăta Mare, după ora 12.30, în timpul slujbei Vecerniei.
În seara Vinerii Mari, după Prohod, Mormântul Domnului este controlat de către un polițist arab, unul turc și un reprezentant al statului Israel. Aceștia au grijă ca obiectele din interior să nu conțină vreo sursă de foc, verifică piatra Sfântului Mormânt, apoi îl controlează pe ierarhul grec care presară vată pe Mormântul Domnului.
În urma acestei verificări, se sting toate luminile și se pecetluiește ușa Sfântului Mormânt cu două benzi din pânză albă, cu ceară și sigilii în formă de X.
Patriarhul Ierusalimului este cel care oferă Lumina Sfântă miilor de pelerini prezenţi anual la Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim.
Înainte de a intra în Sfântul Mormânt, Părintele Patriarh Teofil, alături de un sobor de ierarhi, preoți și credincioși din toată lumea, îl înconjoară de trei ori, conform tradiției.
După această procesiune, Patriarhul dezbracă veşmintele arhiereşti, rămânând îmbrăcat doar cu un stihar alb. Apoi ia patru mănunchiuri a câte 33 de lumânări, care simbolizează numărul anilor pe care i-a trăit Hristos pe pământ. Părintele Patriarh Teofil intră în Mormânt, fiind însoțit de către un reprezentant al armenilor. Acesta din urmă are dreptul să stea în locul de dinaintea încăperii Sfântului Mormânt, de unde îl poate urmări pe patriarh.
Patriarhul citește o rugăciune specială, stând în genunchi și rugându-se pentru dăruirea Luminii – o adevărată binecuvântare pentru credincioși.
Dupa aproximativ 20 de minute, pelerinii aflați în biserică observă o lumină puternică, sub forma unei scântei de fulger, care coboară în zig-zag prin cupola mare a Bisericii Sfântului Mormânt și aprinde vata presărată deasupra lespezii.
Părintele Patriarh Teofil adună cu mâinile vata aprinsă de focul care, timp de câteva minute, poate fi atins fără să ardă. Apoi, pune vata în două cupe de aur cu găuri și o dă diaconilor. Aceștia duc o cupă în Sfântul Altar, iar pe cealaltă, la biserica Sfinților Împărați Constantin și Elena. Patriarhul iese, mai apoi, în fața Sfântului Mormânt și oferă Lumina Sfântă tuturor pelerinilor, strigând de trei ori: „Veniți de luați Lumină!”.
Melita Ruhn, una dintre marile campioane ale României la gimnastică, împlinește astăzi, 19 aprilie, vârsta de 60 de ani.
A început să practice gimnastica de la vârsta de 7 ani, la Sibiu, sub îndrumarea antrenorilor Ana Crihan și Adrian Goreac.
La Liceul cu Program Sportiv de la Deva și la lotul național s-a pregătit cu antrenorii Martha și Bela Karoly.
La prima participare internațională, la Campionatele Europene din 1979, de la Copenhaga, s-a clasat pe locul 5 la individual compus.
Alături de Nadia Comaneci, Dumitrița Turner, Emilia Eberle și Rodica Dunca, a făcut parte din echipa de gimnastică a României care, în 1979, la Fort Worth (SUA), a cucerit primul titlu de campioană mondială din istorie.
Tot aici, în intrecerile individuale pe aparate, a cucerit medaliile de bronz la individual compus și sol.
La Jocurile Olimpice din 1980, de la Moscova, a fost componentă a echipei Romaniei medaliată cu argint, iar pe aparate, a cucerit medaliile de bronz la sărituri și paralele.
După anul 1990 s-a stabilit in Germania. De asemenea, a primit titlul de Maestru Emerit al Sportului.
„A început să practice gimnastica de la 7 ani, la Sibiu.
Gimnastă talentată, tenace, luptătoare, Melita Ruhn aduce o contribuție deosebită la cucerirea primului titlu de campioană mondială de către echipa feminină de gimnastică a României în 1979 la Fort Worth (SUA).
Tot aici, cucerește medalii de bronz la individual compus și la sol. La JO din 1980 de la Moscova, face parte din echipa care obține medalia de argint, iar la sărituri și paralele intră în posesia medaliilor de bronz.
Pentru performanțele obținute i s-a acordat titlul de Maestră emerită a sportului”, este mesajul de pe pagina de Facebook Muzeul Sportului.
