Articol de Daniel Deleanu

George Vulturescu, una dintre vocile distincte ale poeziei contemporane românești, își împletește în volumul César Vallejo urcă pe Machu Picchu (Editura Limes, Florești-Cluj, 2023) fascinația pentru universalitatea poetică cu o viziune personală profundă. Titlul evocă figura legendară a poetului peruvian César Vallejo, plasându-l pe culmile sacre ale Machu Picchului, loc al meditației, al întâlnirii dintre om și transcendență.

Cartea devine astfel un spațiu al dialogului între poetul român și marele creator sud-american, între geografia spirituală a României și cea a Americii Latine.

Această nouă apariție poetică a lui Vulturescu impresionează prin sincretismul tematic și stilistic. Volumul se structurează în jurul unui itinerar inițiatic: călătoria fizică și simbolică pe care o presupune urcarea pe Machu Picchu – și care l-a fascinat și pe Neruda (v. Las Alturas de Macchu Picchu) – devine un prilej de reflecție asupra condiției umane, a suferinței, a memoriei și a creației.

Vulturescu nu doar că împrumută motivele esențiale din poezia lui Vallejo – suferința viscerală, fragilitatea existenței, nevoia de solidaritate cosmică –, ci le reintegrează în propriul său univers poetic, filtrându-le prin sensibilitatea și obsesiile sale tematice: visul, melancolia, confruntarea cu abisul interior.

Piatra și Nordul sunt leitmotive ale întregii culegeri: „Smintit să stau pe Pietrele Nordului/ cu un ochi orb și cu unul viu/ care se înșeală unul pe altul/ sub ochiul lui Dumnezeu violaceu“ (Poet din Nord) sau „Nu este caligrafie mai desăvârșită decât/ aceea a fulgerelor“ pe “pietrele nordului” (Monograme pe pietrele Nordului), ori această interogație retorică din care răzbate o angoasă de sorginte metafizică: „Spun ceva teribil caligrafiile de pe/ pietrele Nordului?“ (Ibidem).

Piatra, pentru poet, nu este însă o materie „rece”, neînsuflețită. Printr-o coincidentia oppositorum, ea devine depozitarul sacrosanct al spiritului; adică, pentru a transpune problema într-un limbaj alchimic, piatra e materia prima în care clocotește spiritul încătușat, id est baza de la care pornește ascendența și care dilată geografia locală într-una transcendentală, iar timpul imanent într-un illo tempore mitic.

Spiritul se separă astfel în forme pure de materie, adică în „piatra Nordului”: „Mâna care nu poate pune capcane nu poate termina/ de săpat o hieroglifă în piatră,/ nici un vers adevărat nu poate accepta o literă mutilată – / literă neterminată e strigoiul poemului“ (Venus de pe Pietrele Nordului). Nordul capătă aici accente gnostice, ducându-ne cu gândul la metafizica hiperboreană: „Libere, ușoare sau grele, pietrele/ din magia zidurilor de la Machu Picchu au o solemnitate/ ieșită din durata unor sigilii care le atestă jurământul/ de castitate” (Gnoza de-a fi piatră).

Tema regresiunii din fața imanentului persistă de-a lungul volumului, însă panteismul tactil de la începutul cărții își pierde din intensitate odată ce sacralizarea materiei descătușează spiritul, iar poetul, transfigurat, poate accede către hieratice culmi de senină contemplație și regăsire a sinelui ancestral: „Și astăzi puterile secrete ale/ Pietrelor Nordului/ și-au făcut loc în mine așa ca niște/ vapori toropitori infiltrați în/ carne, în oase, în sucul craniului” (Piatra va naște vulturi).

Unul dintre punctele forte ale acestui volum este limbajul poetic, bogat și intens (într-o cronică din Romania literară, Gheorghe Grigurcu îi laudă poetului „siguranța rostirii”). Vulturescu jonglează cu imagini de o forță spectaculară, construind un peisaj poetic ce îmbină grandiosul cu intimul. Urcarea pe Machu Picchu, simbol al unei aspirații către Absolut, devine un pretext pentru a explora condiția de „poet al marginilor” – o identitate care l-a definit pe Vulturescu de-a lungul întregii sale opere. Abordând un discurs quasi-expresionist, poetul își asumă, cu un ton grav, aproape sapiențial, meditația asupra locului omului în istorie și a poeziei ca mărturie și salvare.

Există în acest volum și un dialog implicit între diferite spații culturale. César Vallejo, poet al suferinței existențiale, este adus în proximitatea imaginarului liric al lui George Vulturescu. Prin această alăturare, poetul român creează un spațiu de rezonanță, o punte între lumi care, deși îndepărtate geografic, împărtășesc aceeași sensibilitate pentru ceea ce este fragil, pieritor, dar și înălțător în viața umană. Poemele oscilează între tonalități elegiace și izbucniri vizionare, invitând cititorul să pătrundă în această stare de perpetuă ascendență spre ceva inaccesibil, dar profund necesar.

Volumul César Vallejo urcă pe Machu Picchu este mai mult decât o colecție de versuri – este o meditație poetică asupra universalității umane, a legăturii dintre poeți și locurile lor sacre, dar și asupra poeziei ca act de supraviețuire. George Vulturescu își confirmă încă o dată talentul de poet al dimensiunilor multiple, capabil să îmbine introspecția cu grandiosul, iar această carte se așază fără îndoială între cele mai valoroase contribuții recente la literatura română contemporană.

Urmărește Sibiu 100% în Google News