Există o specie aparte de români, care a păstrat în memorie o Românie care nu mai există, pe care a văzut-o cu ochii lor și despre care dacă vorbesc, nimeni nu-i crede. O specie pe cale de dispariție, cu exemplare prețioase și din ce în ce mai rare de mărturisitori de detalii – fiecare pe ale lui – care, dacă ar fi culese și arhivate cu grijă, ar fi inestimabile într-o lume nebună, nebună de legat și care azi nu știe ce să mai inventeze ca să șteargă tot, să niveleze tot, să artificializeze tot.
În viaţa mea aşa s-au rânduit lucrurile, încât am călătorit foarte mult cu trenul prin ţară. Îmi aduc aminte cu bucurie de anii copilăriei, când străbăteam Valea Oltului traşi de o locomotivă pe cărbuni, noi, copiii, ciorchine la geamurile deschise, deoarece la fiecare oprire grădinarii de pe vale veneau la tren cu coşuleţe de răchită pline ochi cu pere mărunte, dulci şi aurii, cu mere de vară sau ringlote. Dulceţa de atunci a fructelor, mirosul traverselor de lemn îmbibate cu motorină, încinse de soare şi bucuria noastră, vie, s-au şters din astă lume. Azi stai mut în vagonul cu geamuri încuiate, congelat de aerul condiţionat cu miros de cârpe nespălate, absorbit în telefon. Ne-am „civilizat”!
Îmi aduc aminte cu emoţie de anii studenţiei, când străbăteam Bărăganul în drum spre Mare, gălăgioşi, veseli, anticipând o vacanţă de vis şi o romantică aventură. Cât vedeai cu ochii, peste auriul sau verdele culturilor aspersoarele ridicau în aer milioane de mici curcubee, iar când dispăreau din peisaj şi se îndeseau salcâmii, ştiam că vine podul peste Dunăre și când dădeam cu ochii de piersicăriile încărcate de rod, urma Costineştiul. Azi ai program de zombi la Nibiru, cea mai recentă capcană cu lipici pentru tinerii încă necopți – ceea ce n-ar fi chiar o catastrofă –, dar și pentru părinții „moderni” – ceea ce e o catastrofă. Rezultatele se vor vedea mai târziu.
Despre altele asemenea vă puteţi documenta şi singuri, dragi români, în timp ce mestecaţi anevoie legumele de plastic şi fructele de cauciuc aduse de mafioţii agricoli din „paradisul agrar” turcesc, spre îmbogăţirea lor şi exterminarea dumneavostră. Ne-am „dezvoltat”!
Îmi aduc aminte cu recunoştinţă de anii dăscăliei, dinainte de a străbate ţara cu microfonul şi ochi de jurnalist. În fiecare toamnă şcoala începea cu câte un buchet de garoafe albe, înmiresmate, egale la număr cu vârsta fiecarei profesoare şi proaspăt sosite de la serele Codlea. Pe atunci Codlea se numea „oraşul florilor”, de unde se recoltau 3 000 de flori pe zi, plecau în toată lumea 9 milioane de flori pe an şi 200 000 de tone de legume. Azi Serele Codlea fac parte din „România furată”. Din goana trenului se vede paragina năpădită de buruiana înaltă cât tractorul și fier beton contorsionat ca după război. Ne-am „privatizat”!
Mi-am amintit de toate, dând peste „teoria geamurilor sparte”, elaborată de un sociolog american în urma experimentului cu maşina abandonată într-un cartier prosper şi liniştit. Nimeni nu s-a atins de ea până nu a fost văzută cu un geam spart. Imediat a fost vandalizată, cu aceeaşi furie ca în cartierele sărace şi violente.
Concluzia: un geam spart transmite un sentiment de dezinteres şi lipsă de regului. La casă sau maşină, curând vor fi făcute ţăndări şi celelalte. Teoria se aplică şi în plan social, unde, dacă societatea dă semne de decădere morală şi acest fapt nu interesează pe nimeni, criminalitatea va creşte. Lipsa de respect pentru valorile convieţuirii sociale, degradarea morală şi cea a educaţiei vor genera o ţară „cu geamurile sparte”!
Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu 100%. Dacă vrei să afli și mai multe povești, interviuri și vești bune în fiecare zi, susține-ne cu o recenzie – dă click AICI
