Acum 27 de ani, pe 24 Martie 1999, au început bombardamentele NATO asupra Serbiei, cunoscute sub numele de operațiunea „Allied Force”, care au durat 78 de zile. Mii de civili uciși, pagube infrastructurale uriașe și zeci de biserici transformate în moloz, deși NATO a susținut că a vizat doar obiective militare.
Spre indignarea poporului român, conducerea politică a țării de atunci – președinte era domnul Emil Constantinescu – a autorizat oficial utilizarea spațiului aerian al României de către avioanele NATO pentru bombardarea Iugoslaviei, cum se numea pe atunci. România NU era membră NATO la acea vreme, a intrat în Alianță abia 5 ani mai târziu, deci nu avea nicio obligație militară față de nimeni!!! Capii țării mergeau într-o direcție, poporul român în cealaltă, căci doctrina militară a României a fost întotdeauna una de apărare, iar neamul românesc un neam iubitor de pace.
Știu ce vorbesc, deoarece în noaptea aceea eram la Radiodifuziunea Română, într-o redacție, așteptând să se facă ora la care trebuia să plec la aeroport. Plecam la Bonn în calitate de corespondent. Ascultam radioul. Era o noapte de dedicații muzicale LIVE. Fiecare român care a sunat în noaptea aceea să dedice un cântec mamei, sorei, iubitei, soției, vre-unui prieten, adăuga „…și pentru frații noștri sârbi”. A fost o formă spontană de a bate obrazul Parlamentului care autorizase oficial utilizarea spațiului aerian românesc pentru agresiunea împotriva vecinilor noștri, a căror prietenie am pierdut-o atunci definitiv. Cred că dacă sârbii ar fi autorizat spațiul lor aerian pentru bombardarea noastră și noi am fi reacționat la fel.
Și iată că istoria se repetă. Iată-ne implicați din nou într-un război care nu este al nostru. Și care nu are legătură cu apartenența noastră la NATO. În plus, Parteneriatul strategic dintre România și Statele Unite NU este în afara NATO, deci nu avem obligații parteneriale speciale, ci este un instrument complementar care funcționează în interiorul și în completarea cadrului de securitate euro-atlantic, conceput pentru a consolida flancul estic al Aianței. Nu NATO se află în război cu Iranul, ci Statele Unite. Deci ce caută România – o țară secătuită de un jaf mafiot sistematic de 36 de ani încoace – în acest război păgubos? Mai ales în condițiile în care state mari, puternice membre NATO au respins solicitarea Statelor Unite de a interveni în acest conflict!!!
Iar suntem rușinea lumii prin marionetele care execută orbește orice comandă externă, fără scrupule.
Din nou spre indignarea poporului român, conducerea politică a țării a autorizat utilizarea teritoriului național ca punct de sprijin în atacurile aeriene asupra Iranului. Ce-om fi având de câștigat? Evident, nimic! Ce-om fi având de pierdut? Renume, onoare, încredere internațională. Dar astea nu sunt noțiuni pentru politrucii noștri. Vieți? Și ce dacă. Pentru ei noi nu suntem oameni, ci vite de povară, vaci de muls taxe și impozite. Că doar nu alcătuiește nimeni un regiment din CSAT-iști, guvernanți, parlamentari, sinecuriștii și amantele lor, să-i trimită în bătaia focului din Orientul de unde au refuzat să-i aducă acasă pe români.
Nu cred că Iranul va lovi România. Nu suntem o miză. Au alte bătăi de cap. Apoi am avut multă vreme relații foarte bune bazate pe respect reciproc, ce-i drept în vremuri de mult apuse, dar care au încă ecou. Slugărnicia politrucilor noștri, însă, s-ar putea să-i irite pe ruși, care nu sunt la mii de kilometri distanță, ci colea, aproape. Mai ales că politica de stat este pupatul în dos la Zele, de altfel fără rost și fără viitor. Tot spre indignarea poporului român.
Noi hăis și ei cea! Și așa o s-o ținem, până când indignarea asta va da în clocot.
Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu 100%. Dacă vrei să afli și mai multe povești, interviuri și vești bune în fiecare zi, susține-ne cu o recenzie – dă click AICI
