De două mii de ani şi mai bine, poporul român retrăieşte Taina venirii în lume a Mântuitorului cu o delicateţe îngerească, vestindu-L în colinde: Deschide uşa creştine, deschide uşa, române, că venim şi noi la tine! La mulţi ani, mulţi ani cu bine!
Iar răspunsul gazdei era întotdeuna unul cald, plin de bucuria comuniunii, uneori chiar viersuind, căci românul s-a născut poet, suflet delicat, ţesut din fir de borangic de lumină, cu armonia rimei picurată în limba lui bogată: Suntem foarte fericiţi c-aţi intrat la noi de-afară. Dar, păreţi cam zgribuliţi! Să ne-aşternem deci pe treabă cu colind şi viers frumos, inimile să le-aprindem cu dragostea lui Hristos!
Cum spunea eruditului sociolog Ilie Bădescu: „…fiecare comunitate omenească ascunde, înlăuntrul specificităţii sale distincte, miracolul unic al Iubirii divine”. Nu răspunzi cu miracolul iubirii tale omeneşti, punctul de echilibru, găsit de Petre Ţuţea după un lung ocol prin viaţă în punctul de întâlnire al braţelor crucii – „între Dumnezeu şi neamul meu” – se surpă şi naţiunea ajunge în degringoladă, devine un popor, apoi o populaţie şi în cele din urmă dispare din istorie. Doar credinţa pe verticală şi specificitatea sa distinctă pe orizontală, un dat de la Dumnezeu, îi conferă destin etnic şi ceresc.
V-aţi gândit vreodată la neamul acesta românesc şi dreptmăritor creştin prin prisma părintelui Dumitru Stăniloae? El zice că sufletul românesc „…acolo unde nu este tulburat de influenţe străine, este o comoară unică de virtuţi, de însuşiri, de armonii, şi… că există o coincidenţă uimitoare între aceste calităţi şi ortodoxie, că sufletul românesc este o plasticizare, o întrupare minunată a duhului ortodoxiei, o coborâre în concret a adevărului ortodox” („Naţiune şi Creştinism”, Ed. Elion, Buc. 2003, p.109).
Acesta este miracolul unic al iubirii divine înlăuntrul specificităţii distincte a neamului românesc! Iar acestui miracol avem noi, românii, a-i răspunde cu miracolul iubirii noastre omeneşti! Iar unul din răspunsurile unicat ale românului a fost veacuri de-a rândul omenia!
Vorba colindelor: Acum te las, fii sănătos şi vesel de Crăciun, dar nu uita – când eşti voios – creştine, să fii bun, totuna cu dar nu uita – când eşti voios –, române, să fii bun. Căci omenia este un dar dumnezeiesc dat poporului român şi aşa cum spunea tot părintele Dumitru Stăniloae, în „Reflecţii despre spiritualitatea poporului român” (Ed. Elion, Buc. 2004, p. 112): „Noţiunea românească a omeniei e tot aşa de greu de definit ca şi noţiunea dorului… Numai poporul român a creat de la om un derivat încărcat cu tot idealul spre care trebuie să tindă omul; numai poporul român a văzut în om această potenţă de supremă calitate, care poate exista în lume”. Adică asemănarea cu Hristos! Căci aici, pe pământul Ţării – până când a existat satul creştin ca formă de organizare socială a neamului românesc –, legea creştinească era totuna cu legea românească, lege strămoşească.
Şi-am dori ca-n seara asta toţi copiiide ne simţim, toţi cu inima curată pe Iisus să ÎL primim. Căci ce este-n fapt Crăciunul, dacă nu un timp frumos, când din moşi strămoşi românul ÎL primeşte pe Hristos! ÎL aşteaptă cu iubire, ÎL aşteapă c-un colind, căci Domnul Se întrupează, mântuire aducând. Iară Maica Preacurată şi de-a pururea Fecioară, cu iubire ne veghează pe noi toţi în astă ţară.
Iar dacă în noaptea de Crăciun crezi că eşti singur, priveşte potirul cerului în care ne găsim împreună toţi fraţii români şi creştini care au fost, care suntem şi cei care vor mai veni. Fă-ţi culcuş în inima ta de copil şi vorbeşte cu Hristos. El ţine în dreapta Sa toate cărările vieţii omeneşti şi pentru fiecare câte o invitaţie la praznicul veşniciei!
