În aceste zile, pașii ni s-au îndreptat spre casa unui meșteșugar de opinci. Probabil, vă imaginați deja un bărbat în vârstă cu barba albă și lungă, înțelept, scump la vorbă și cu mâinile bătătorite de muncă.
Ei bine, vă înșelați! L-am întâlnit pe Adrian David Coman, un tânăr la vreo 26 de ani, plin de energie și foarte vorbăreț. Este din Avrig și ne-a mărturisit chiar de la început că nu ar vrea să părăsească niciodată acest loc drag, chiar dacă a primit de-a lungul timpului diverse oferte.
„Ai mei au încremenit când au auzit că vreau piele”
Confecționează opinci din 2017, fiind pasionat de acest meșteșug. Împărtășește cu noi amintiri din copilărie, când la vârsta de 6 ani, tatăl său îl lua la colindat.
„Pe la 6 ani, tatăl meu mă lua la colindat. Un prieten a organizat o ceată de colindători, ca pe vremuri, din care făcea parte și tata. Mergeam îmbrăcați frumos în port popular și colindam. Fiind copil, nu îmi plăcea costumul popular pentru că era incomod. Și, mergând la colindat, eram cel mai mic și, bineînțeles, toată atenția cădea pe mine. De la 6 ani până în pandemie, am fost în fiecare an în această ceată de colindători.
Eu îi tot spuneam lui tata că vreau opinci și bubou. Bubou a găsit la un moment dat, dar opinci nu mi-a găsit. Într-o duminică, era vară, era caniculă, îmi iau telefonul și am căutat Cum se fac opincile. Mi-a apărut o doamnă din Vrancea care explica cum se confectionează. M-am uitat la ea, apoi am mers la ai mei și le-am zis că îmi trebuie piele ca să fac opinci. Bineînțeles, ai mei au încremenit când au auzit. M-am dus cu ei în târg, dar nu găsisem piele pentru că nimeni nu voia să zică de unde se face rost. Până la urmă, am găsit niște resturi și din acele resturi am făcut prima pereche. Culmea, am întâlnit un om care mi-a dat doi saci de piele pe gratis”, ne spune râzând Adrian.
După aceea, Adrian a început să confecționeze și alte obiecte, precum portofele, genți și bice. În prezent, continuă să creeze cât de mult poate.
Tânărul avrigean a absolvit Facultatea de Științe Socio-Umane a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, devenind profesor de istorie. În prezent, predă Etnografie și Folclor la Palatul Copiilor Sibiu – Clubul Copiilor Avrig și susține lecții în școlile din localitățile învecinate, precum Bradu, Mârșa și Săcădate. În 2017, a obținut locul I la faza națională a Olimpiadei „Meșteșuguri artistice tradiționale”.
„Am avut copii care, la școală, sunt cei mai energici, dar când vin la mine să facem opinci, zici că sunt cei mai liniștiți. Copiii sunt foarte curioși, iar dacă știi cum să le predai și cum să te faci plăcut, te vor adora. Dacă aveam rezervată în programă o lecție de două ore despre Ștefan cel Mare, de exemplu, iar ei aveau multe curiozități, putea ca lecția să dureze mult mai mult”, ne spune Adrian.
Peste 500 de perechi de opinci
Peste 500 de perechi de opinci au fost realizate de Adrian de-a lungul timpului, iar colaborările sale cu diverse ansambluri populare i-au adus nu doar satisfacție profesională, ci și provocări pe măsură. Una dintre cele mai mari provocări a venit într-un moment în care a primit o comandă de 90 de perechi de opinci, cu termen de livrare de doar două săptămâni.
„A fost o adevărată provocare pentru mine. Practic, am avut impresia că nu voi reuși să respect termenul. Dar am avut noroc de un băiat care vine destul de des la atelierul meu și care m-a ajutat enorm. Fără ajutorul lui, nu știu cum aș fi reușit”, povestește Adrian.
Pentru realizarea opincilor, Adrian folosește mai multe tipuri de materiale, în funcție de tradiția și preferințele clientului.
„În trecut, opincile erau confecționate din piele de porc, nu șorici. Procesul de realizare a pielii era mai laborios decât în prezent, deoarece, înainte, porcul nu era parlit cu paie sau gaz, ci era băgat într-o vană mare cu apă fierbinte, după care se smulgea părul. Din părul obținut se făceau bidinele, iar din pielea de pe spate, care se tăia la o lățime de aproximativ 30 de centimetri, se obținea un fel de soluție din apă și coajă de arine, în care pielea de porc era introdusă pentru a căpăta o culoare subtilă și o rezistență crescută. Cu timpul, opincile din piele de porc au fost înlocuite de cele din piele de vită, mai scumpe, iar ulterior au apărut și opincile din cauciuc. Deși mulți cred că în Transilvania nu s-au purtat opinci, acest lucru nu este adevărat, iar tradiția acestora rămâne vie și în prezent în multe zone ale țării”, explică tânărul.
Pentru a realiza o pereche de opinci, Adrian petrece cam 40 de minute, iar o pereche de opinci realizată de Adrian David costă între 150 și 200 de lei, în funcție de mărime. De-a lungul timpului, opinciile sale au ajuns în locuri îndepărtate, precum Egipt, Canada sau SUA. Totuși, cele mai multe comenzi provin de la românii stabiliți în Germania sau Italia, dar și de la cei din țară. „Pot să spun că am încălțat câteva ansambluri populare din zona Moldovei și a Olteniei,” mărturisește Adrian, cu mândrie.
Casa lui Adrian poate fi considerată un adevărat muzeu. Camera în care am stat noi era ca o capsulă a timpului, fiecare colț fiind încărcat de istorie și tradiție. Am stat acolo aproape trei ore jumătate la povești, dar parcă timpul abia a zburat. Oriunde îți arunci privirea, vezi unelte vechi, instrumente de scris, porturi populare. În încăpere, mai multe manechine îmbrăcate în haine tradiționale păreau că ne ascultă poveștile, iar atmosfera era completată de o scenă întreagă: doi părinți, cu doi copii, unul dintre ei adormit în leagăn, iar alături, pe lazi, bunica care toarce și bunicul care le veghează.
Totul părea desprins dintr-un alt timp, unde tradiția și meșteșugurile sunt la loc de cinste. Dacă există oameni care doresc să viziteze locul său, îi primește cu tot dragul, însă le cere să-l anunțe din timp. În viitor, are planuri mari: dorește să construiască o șură și să aducă fân pentru a putea dormi în fân, așa cum făceau strămoșii săi, retrăind acele vremuri simple, dar pline de tradiție.
„Fac ateliere și la Muzeul Astra, unde mă întâlnesc cu mulți părinți care vor să aducă copiii să învețe despre meșteșugurile tradiționale. Am avut chiar o ofertă de a pleca în Germania pentru a organiza ateliere pe termen lung. Am anunțat la locul de muncă și am aflat că nimeni nu m-a susținut. Mi-au deschis ochii și am realizat că nu aș putea pleca de aici. Chiar și atunci când plec în concediu, îmi place să mă plimb, dar imediat mi se face dor de casă”, încheie Adrian.
