Educația nu cunoaște limite. La nivel național, se desfășoară diverse proiecte educative îndreptate spre copiii care trăiesc în zone defavorizate, unde nu pot afla cât de important este cititul sau vorbitul corect.
Majoritatea acestor proiecte sunt realizate de oameni simpli, fără vreo putere în societate și fără a se mândri cu acțiunile filantropice. Un exemplu notabil este ATPS, Asociația Tinerilor Pedagogi din Sibiu, unde mai mulți voluntari au puterea de a le arăta copiilor ce înseamnă cu adevărat a cunoaște lucruri. Fără îndoială, la baza unui astfel de proiect stau minți strălucite și neostenite, oameni care se hrănesc cu ideea că ajută viitoarea generație.
Maria Popa este un astfel de om. A lucrat ca educatoare mult timp și în ultima perioadă s-a implicat activ în diverse proiecte educaționale. ATPS îi este un proiect de suflet, unde viitorii profesori sau învățători/educatori, astăzi studenți, pot interacționa la distanță cu cei mici. Poate vă întrebați cum se poate lucra de la distanță cu copiii din medii sărace. Copiilor li s-au oferit toată aparatura de care au nevoie: laptopuri, calculatoare, căști, mouse, tastatură, tablete și multe altele. ATPS s-a înființat în 2019 ca o dorință de a mobiliza studenții și de a le rafina personalitatea profesională prin astfel de activități. Maria explică: „Proiectele au fost diverse, de la serate de film (unde s-au strâns donații pentru o colegă ce avea copilul bolnav), până la seri în care au împachetat sute de cadouri pentru copii în apropierea sărbătorilor. Am avut acțiuni punctuale în școli și grădinițe care lucrează cu copii vulnerabili, amenajare de biblioteci în școli, excursii la Casa Sfântul Iosif și multe altele. Și Didacticum, tot prin ATPS a fost creat”.
Pentru a afla ce se află în spatele unui om dedicat educației, am povestit cu Maria despre avantaje/dezavantaje și despre cum arată viitorul. Ea spune că ar servi oricărui loc în care există dorința de a ieși din ignoranță: „Poate părea că în educație efortul în această direcție e mai mare, dar oriunde ne aflăm la un moment dat, fie că e vorba de serviciu sau orice situație de viață, putem să fim atenți și să ne străduim să nu fim, să nu rămânem, să nu multiplicăm ignoranța. Și să nu acceptăm mediocritatea”. După ea, munca de profesor este un exercițiu de smerenie: „În sistemele de învățământ în care ai nota în mânecă, poți ușor să fii sedus de propriul ego, care te poartă într-un joc de putere și te orbește. Poți ajunge să îți predai ție. Și să fii foarte mulțumit. Și vorbesc acum doar din propria experiență. Să fii smerit nu înseamnă să fii umil. Smerenia te apropie de adevăr și te face atent. De acolo te prezinți în fața celor care învață de la tine cu răbdare, cu intenția de a construi și cu energia bunului simț. Asta te face să începi să individualizezi procesul de învățare”.
Maria crede că tinerii nu au cum să fie altfel decât e ambientul educațional: „Ei sunt cei care cresc în condiții date. În timpul și imediat după restricții, studenții erau o mare copleșitoare de apatie. Normal, nu? Zilele acestea sunt precum e toamna blândă prin care trecem. Îndrăgostiți, în căutare, cu puțină mobilizare pentru studiu, dornici să fie ascultați, chiar dacă nu spun cu voce tare răspunsul din gând. Cu alte cuvinte, studenții sunt gata să fie formați. Viitorul e cum ne străduim să fie. Problema e că dacă mintea nu e limpede, nu știm în ce direcție să ne străduim. În ultima vreme bună, celor care învață nu li s-a dat importanța potrivită. Bunica spune că există invidia bună. Așa și cu importanța bună dată celor care învață. Când simți responsabilitate, știi ce e important și mobilizezi să faci bine. Când se hrănește confortul, importanța are multe efecte secundare toxice”.
„Dacă mergi la școală și nu faci nimic, tot faci ceva. Participi cu un gol”
Munca de profesor nu vine doar cu zâmbete și satisfacția că ai reușit să influențezi în bine un tânăr, ci vine la pachet și cu dezavantaje: „Dacă mergi la școală și nu faci nimic, tot faci ceva. Participi cu un gol. Foarte repede se transmite mai ales starea reală a profesorului. Iar suma stărilor e definitorie. De s-ar transmite și cunoștințele la fel de ușor, ce bine ar fi. Consumul de energie e mare, nu prea ai timp să fii pasiv. Pregătirea e neîntreruptă. Și nu prea ai voie să fi reactiv. Trebuie găsită forma prin care să fii activ, să acționezi, nu doar să reacționezi la una alta. Adică să fii înaintea vremurilor. Chiar și prin planurile cadru și fișa disciplinei. Nu e ușor. Dar ce e ușor? Când nu mai pot, mă rog și spun: Doamne, precum în cer, așa și pe pământ. Și merg la cursuri. Și îmi imaginez că toate orele, din școli, din online, din mintea studenților care discută în gând cu profesorii, că toate sunt un rai, în care descoperim ce interesant și frumos e totul când cunoști”.
Cea mai frumoasă parte din a sculpta și a pregăti tinerii să devină profesori sau învățători este faptul că principalul beneficiar ești chiar tu: „Nu e o formulare egoistă. Dacă tratezi profesoratul cu simț de răspundere, te pui la punct în fiecare zi înainte să te prezinți pe scena procesului de învățământ. Intri într-un dans, pe care îl vei fi fost regizat tu, dar fiecare actor vine cu interpretarea sa. Și tu trebuie, în pașii pe care i-ai setat ca ținte ale învățării, să te dăruiești partenerului de dans. E un spectacol al vieții, pe care se pune lupa mai ușor, pentru că se adună în școală, generic luată”.
Majoritatea avem un profesor care ne-a rămas în minte prin felul lui de predare sau pur și simplu prin caracter. Poate profesoara de matematică severă din generală a devenit acum un reper sau vorbele sale s-au transformat în norme morale. Întrebând-o pe Maria ce profesor i-a devenit model, ea ne spune că a avut o profundă admirație pentru doamna Doina Ciortea, profesoara de limba și literatura română din școala generală. Despre aceasta, Maria afirmă că, deși nu mai este printre noi, o simte prezentă prin acțiunile pe care profesorii le pot produce în viața elevilor lor.
„Când cunoști realități care te pun la colț, nu poți să faci altceva decât să dai ce ai mai bun în tine”
Maria mărturisește că a beneficiat de sprijin din partea comunității pentru a implementa proiectele educaționale. Ea afirmă că nu a fost niciodată singură în niciun proiect și subliniază importanța colaborării. Conștientizând cifrele reale ale copiilor care se confruntă cu foamea la școală, ea consideră că eforturile lor sunt justificate. Când te confrunți cu realități dificile, spune ea, nu poți decât să oferi tot ce ai mai bun. Proiectul, deși aduce bucurie, este și o responsabilitate mare. Aceasta a implicat sute de contracte de voluntariat, transformând participanții în adevărați „îngeri cu acte în regulă.
Munca de profesor trebuie să fie pusă în mare cinste, iar noi trebuie să îi motivăm pe tinerii care aleg această profesie să ofere tot ce au mai bun, pentru ca viitorul să fie la fel de luminos și promițător.
Implicarea comunității în proiectele educaționale nu este doar benefică, ci esențială pentru crearea unui mediu în care fiecare copil să aibă acces la o educație de calitate și să-și atingă potențialul.
