Pe când „domnii” stăteau și ciocneau pahare de vin și gustau din bucatele cele mai alese, pregătite de cucoane sau de bucătărese pentru masa de Crăciun, niște oameni de-ai locului, de la țară, stăteau zgribuliți în cojoace și se rugau să se mai înmoaie vremea. Nu au plecat prin țară de cald ce le era acasă. Ci ca să mai „ierte” din fânul strâns de cu vară sau de nevoie, pentru că nutrețul era scump. De păstori este vorba, cei care își luau bâta în mâini, cojoacele, măgarii, câțiva câini credincioși și se urneau din loc. Unde? Către locurile unde vremea era mai puțin rece cu pământul, cu plantele ce cresc pe el și nu le acoperea cu un strat gros de nea.
„Eu plecam mai târziu, după ce se recolatau toate grânele, ca să nu plătesc”
Și în ziua de astăzi se mai merge în transhumanță, că așa se numește această practică ce spun izvoarele istorice că ar fi început cu secolele al XIV-lea și al XV-lea, în special de către oierii transilvăneni, mulți dintre ei mărgineni, de-ai noștri. Dar în zilele noastre prea puțini se mai încumetă să o pornească toamna din loc, undeva la Sfântul Dumitru, și să se întoarcă primăvara, undeva în luna lui aprilie. Diferă de la caz la caz.
„Transhumanța era să mergi toamna și să vii primăvara cu oile fătate. Eu plecam mai târziu, după ce se recolatau toate grânele, ca să nu plătesc. Dar nu găseai tot timpul câmpuri bogate, la un timp ajungeam să le dau porumb, îl cumpăram de unde puteam. M-am apucat să cunosc oamenii. Am avut un primar pe la Rus, venea săracul la 30 de km cu porumb, lucra pământ, avea moară, avea de unde da”, îmi spune Dumitru Capotă, cioban cu vechime din comuna Rășinari.
„Ăsta-i rășinărean de-al meu!”
Merg până la dumnealui acasă și îl găsesc, cum altfel, cu brișca în mână. Omul ia masa. Pe tocătorul crestat de vreme și de cuțit stă slana, roșia și brânza, mâncarea de bază a rășinăreanului și a ciobanului, în genere. Mă poftește și pe mine și pe ghidul meu, Dorin Nemeș, la masă. Dorin scoate brișca imediat. „Ăsta-i rășinărean de-al meu!”, spune Dumitru Capotă, surâzând. Nu trec nici câteva secunde, scot și eu un briceag din buzunar. „Și tu ești de prin părțile astea?”, se uită la mine uimit. „Nu, eu sunt de prin zona Moldovei, dar am venit cu temele făcute”, glumesc. Ne punem toți la masă și dăm drumul la povești.
„Când mergeam în transhumanță aveam și 35 de măgari”
Dumitru Capotă este cioban din generație în generație, are și un fecior care urmează datina. „Când mergeam în transhumanță aveam și 35 de măgari. Două-trei luni de zile eram plecat. Pe măgari aveam bucătăria, aveam tot. Când se termina ce aveam, venea nevasta cu trenul, nu aveam mașină, până la Dej sau Reghin, pe unde eram, cu mâncare sau ce îmi trebuia. Noi nu plecam fără bani, dar când se gătau… Slănina, brânza, sloiul de oaie, nu le cumpăram, venea de-acasă, dar cartofii sau ce ne mai trebuia luam”, îmi povestește ciobanul.
Niciodată nu o să-ți spună un cioban câte oi are
Niciodată nu o să-ți spună un cioban câte oi are, constat. Am făcut greșeala să îl întreb asta pe ciobanul șugubăț din fața mea. Acesta îmi răspunde: „Du-te până la mine în târlă, te pui pe burtă, și numără câte picioare vezi, apoi împarte la patru”. „Și dacă una are doar trei picioare?”, îi răspund. „Atunci îl scazi pe ăla”, râde gazda mea. „Am avut mai multe turme la viața mea. După ce a crescut băiatul meu, l-am învățat și pe el cu ciobănitul. Veneam primăvara, el o lua pe o parte de Someș cu două turme, iar eu o luam pe cealaltă parte, cu alte două. Dar nu eram singuri, eram șase inși. De la un timp ne ajungem unul cu altul. Venea o turmă, veneau două, veneau trei, veneau patru, mi se scula părul în cap că pe mine cădea capra dacă se întâmpla ceva. Treceam Bistrița, treceam în ungurime, în Miercurea Ciuc, acolo nu știau oamenii românește, dar aveam cu noi unul care cam știa a vorbi.
Apoi vedeai munții Carpați plini de zăpadă, când apăream pe la Dumbrăveni, încoace. Aveam unul mai poznaș care striga: Uite, mă, ăla cu schiuri, a căzut. Noi râdeam. Când ajungeam mai în jurul Sibiului, iar îl auzeai: Gata, suntem acasă, două zile mai avem! Dar mai făceam două săptămâni. Mi-a plăcut această viață, am avut și oameni credincioși lângă mine”, îmi spune recunoscător ciobanul.
Cu Dumitru Capotă aș putea scrie romane întregi, dar timpul nu prea e de partea noastră, iar la slana și brânza ne cam încetinește ritmul poveștilor.
Dacă doriți și altă poveste din perioada când transhumața nu era o doar o tradiție, era un stil de viață, o găsiți aici: https://sibiu100.ro/reportaj/povestea-ciobanilor-sibieni-din-crimeea/
Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu 100%. Poate ai informații din comunitate și vrei să le împărtășești cu noi. Scrie un mesaj pe e-mail [email protected] sau WhatsApp 0752.060.007
