Dacă vrei să mergi de la Săliște în satul Galeș, ții strada principală înainte, de-a lungul râului Negru. Iar dacă nu ești atent, nici nu îți dai seama că ai ajuns în sătucul atestat documentar prima oară în anul 1383.
Galeșul nu este atât de mare, dar are un farmec al său, cum au toate satele din Mărginime: străzi înguste, case cu garduri înalte și acoperiș de țiglă, tipice locuitorilor acestor meleaguri. Caut renumita moară de apă.
Citisem un articol pe undeva prin 2014, în care spunea că este singura moară de apă funcțională din județul Sibiu. Tot plimbându-mă prin sat, văd câțiva oameni la un magazin. Îi abordez: „Bună ziua! Știți cumva unde e renumita moară de apă?” Nici nu apuc să termin de rostit întrebarea, că unul dintre cei trei bărbați din fața mea îmi și spune: „Hai, hai că-ți arăt eu!” Merg după omul care tocmai s-a ridicat. Îl urmează și ceilalți doi tovarăși, unul din ei însoțit de un copil, foarte energic.
Clopotul care anunță finalizarea măcinatului
„Eu stau mai jos, la două case, am copilărit în moara aceasta!”, îmi spune Ovidiu, căci așa mi s-a prezentat. Deschide o poartă mare și se vede clădirea unde se află moara. Ușa e veche, o trage și mă izbesc cu ochii de o grindă pe care care scrie 1884, cică de atunci datează moara. Sub acea grindă sunt niște scări de lemn, pe care trebuie să le urci ca să ajungi la cuvă. Lângă cuvă, un clopot. „Clopotul se agăța în cuvă cu un lanț. Când se găta de măcinat, clopotul începea să sune. Când venea cineva cu jumătate de sac, ce să pui… nici nu băgai bine în coș boabele de porumb, că suna deja”, îmi spune râzând locuitorul din Galeș.
Mă plimbă prin toată moara, observ că aproape tot mecanismul este din lemn. „Sus era moara de grâu, jos se făcea urluiala și făina de porumb”, îmi spune ghidul meu. „Colo era căsuța, cum îi spuneam noi. Când mergeam iarna la măcinat, făceam focul și ne încălzeam acolo. Apoi mergeam și trăgeam făina la vale. Tot iarna înghețau cupele de pe roțile de afară și băteam la gheață de ne venea rău”, povestește nostalgic Ovidiu.
Moara mergea de luni până sâmbăta
Ovidiu are multe povești legate de moară. Își amintește cum aceasta era folosită tot timpul anului, de luni până sâmbăta, câteodată și duminica. „De la magazin până în curbă erau numai cai și căruțe, și pe o parte și pe alta. Când măturam strada sâmbăta, pe la 5-6 seara, când se termina cu măcinatul, îți dai seama ce adunam. Câteadată nici sâmbăta nu se termina de măcinat! Oamenii lăsau sacii aici și se întorceau luni. Duminica era târg la Săliște, veneau tiruri cu grâne din Banat, Oltenia, iar oamenii cumpărau și veneau la noi, pe aici nu prea sunt pământuri arabile”, îmi spune ghidul meu.
Moara care a fost luată cu bani din America
În timp ce îmi povestește Ovidiu despre moara ce de zece ani nu mai face făină pentru oameni, ci se macină ea ușor-ușor, vine Eugenia Mănig, sau tanti Ani, cum este cunoscută prin sat, proprietara morii. Aceasta îmi povestește puțin din istoria acesteia: „La început moara avea zece proprietari, nu știu cum se învoia fiecare. La un moment dat, un unchi de al meu a plecat în America și când s-a întors a cumpărat fiecare bucățică din moară și a rămas singurul proprietar. Când s-a născut soțul meu i-a lăsat-o lui ca moștenire, iar soțul meu a dus-o mai departe.
Apoi au venit comuniștii și ne-au impus niște taxe mari, până în momentul când a vrut să ne-o ia statul și unchiul nostru a închis-o. 25 de ani a stat închisă, de au putrezit și roțile! Apoi i-a dat drumul cu puțin timp înainte de Revoluție. Și a funcționat până acum zece ani. Poate mai mergea și acum dacă nivelul râului nu ar fi acum mai jos decât șanțul de aducțiune”.
Pălărierul din Săliște
Las moara în urmă și merg până la magazinul sătesc. Aici mă întâlnesc iar cu ghidul meu și cu prietenii lui. Mai schimb două vorbe cu ei și Ovidiu spune că vrea să-mi arată cum trece râul Negru prin spatele casei lui. Merg, ce să fac. Îl urmez, vin și tovarășii lui. Ajungem la el acasă, mergem în spatele ei și jos e râul Negru, de o limpezime specifică unui râu de munte. Ne descălțăm, afară e foarte cald, ne punem cu picioarele în râu. Sunetul acestuia și răcoarea ce o dă, te revigorează.
După ce ne încărcăm bateriile puțin, mă invită la un ceaun. Nu e frumos să refuz, deci mă prezint. La această întâlnire l-am cunoscut pe Răzvan, cu care am făcut o „competiție” de bancuri de câteva ore și pe Radu Ilieș Dădârlat, omul care este considerat ultimul pălărier autentic din Mărginimea Sibiului. Profit de ocazie și îi pun o întrebare: „Mai poartă oamenii pălărie?” „Nu mai este ce a fost. Pe vremuri majoritatea oamenilor o purtau. Azi, cei care mai poartă pălărie sunt rromii, ciobanii care mai sunt pe tradiție sunt prea puțini. Pe timpuri fiecare purta ceva pe cap. Pălăria intra în costum, era ceva de valoare. Cunoșteai omul după pălărie.
Eu nu fac numai pălării, fac și chimiruri, șerpare tradiționale pentru portul nostru tradițional. Fiind portul alb negru, pălăria este neagră, chimirul este maro roșcat. Hainele alb-negru semnifică viața și moartea. Totodată acest chimir este bun pentru spate, ține coloana vertebrală dreaptă, iar pălăria de lână ia transpirația de pe frunte. Pălăriile de rromi sunt din păr de iepure. Acestea au o valoare foarte mare pentru aceștia. Un rrom nu merge în capul gol la o înmormântare, la o nuntă. Clienții mei sunt în special corturarii de pe Valea Hârtibaciului, dar și alții din Brateiu, Agnita, Porumbacu…”.
Biserica Sfântului Ioan din Galeș
Aproape de moară se găsește biserica cu hramul „Intrarea Maicii Domnului în Biserică”. Aceasta este în plin proces de restaurare. E dimineață, astăzi e sărbătoarea Nașterii Maicii Domnului, iar satul se pregătește de slujbă. Dar ajung înaintea enoriașilor și dau de doamna Mariana, care îmi spune câteva cuvinte până apare preotul.
Și apare! Emilian Artene este preot în Galeș din 2017. Îl rog să-mi spună câte ceva despre sălașul în care ne aflăm. Acesta are o privire galeșă și cu o voce caldă, îmi spune: „Ne aflăm în biserica monument istoric cu hramul «Intrarea Maicii Domnului în biserică» din Galeș. O biserică construită în jurul anului 1700. Hramul de suflet al bisericii este «Prăznuirea Sfântului Ion din Galeș», 21 octombrie.
Sfântul Ioan din Galeș este unul din cei mai importanți sfinți ai Mărginimii. El, cel care a ctitorit această biserică, a slujit în ea, acesta a rămas o expresie a ocrotirii și a sfințeniei acestui loc. Sfântul Ioan Galeș a pătimit mult pentru credință, a fost arestat chiar în biserica unde ne aflăm, apoi dus în lanțuri la Sibiu, mai apoi închis într-o închisoare în Deva, timp de un an de zile, în 1756. Apoi a fost torturat, chinuit spre a se lepăda de credința lui. Nu au reușit călăii lui. Astfel împărăteasa Maria Tereza a dat ordin să fie mutat într-o închisoare mai de temut din Austria.
Acolo a pătimit de asemenea foarte multe chinuri pentru credința lui neclintită. Niște cronicari brașoveni au consemnat că după 20 de ani petrecuți în temutele închisori, din România și Austria au găsit pe Sfântul Ioan acolo întemnițat mai mult slăbit decât în putere și spunând că ar prefera mai mult să-și dea viața decât să se lepede de credința ortodoxă, ceea ce s-a și întâmplat, a decedat în 1780 în închisoare. A murit pentru credința noastră strămoșească din această zonă și a rămas ca o mărturie a acesteia, precum este și această biserică monumentală care este într-un întreg proces de restaurare”.
Descoperirea Sfinților
Părintele îmi spune că biserica are o pictură orginală de la 1813, acoperită cu mai multe straturi de vopsea care au afectat anumite zone structura acesteia, dar și tenta de culoare. Cum a fost descoperită pictura, îmi spune doamna Mariana: „Părintele Nicolae Moldovan a ieșit odată din altar cu sfintele daruri și a observat pe fereastră ceva ca un sfânt, dar nu era descoperit cu totul, era o părticică. A desfăcut cu un cuțitaș și a găsit o ilustrare a Sfântului Pantelimon. Se întâmpla în anul 2004”.
„Eu am început procesul de restaurare în 2019 și am făcut-o etapizat, deoarece este foarte migăloasă în anumite zone. Am reușit să descoperim anul trecut bolta, care este cea mai frumoasă lucrare din interiorul bisericii, urmând apoi să fie descoperit și altarul. Dar aici este un punct central al scenelor biblice importante, bolta fiind neagră, acoperită cu ceară de trecerea timpului. Există mărturii în colțuri lăsate de restauratori. Biserica după restaurare a căpătat viață. Înainte era acoperită cu steluțe ornamentale, cum sunt și acum în zonele nedescoperite.
Deoarece de-a lungul timpului au fost fel de fel de interese și religioase și politice ale vremii care au încercat cumva să scoată dragostea românilor de credință. Noi azi ne chinuim prin metode foarte migăloase să o readucem la viață, să o redescoperim și mai apoi să tratăm aceste scene deosebite, care sunt unice în zonă prin reprezentarea lor iconografică, dar și prin scris. Este o biserică ce adună și astăzi mulți credincioși, prin simplul fapt că este clădită pe jertfa unui sfânt care a slujit în ea și care de aici a fost legat și dus în închisoare. De fiecare dată când cineva intră în această biserică și își deschide sufletul, adeseori se întoarce și îmi spune că a simțit ceva ce nu poate explica. Noi credem că este încă prezent spiritul Sfântului Ioan din Galeș în această biserică și lucrează pentru atunci când ne rugăm cu credință sau îl căutăm”, îmi mărturisește preotul.
Ies din biserică. Clopotul cheamă credincioșii la Sfânta Liturghie. Poate era bine să rămân și eu să ascult slujba, dar trebuie să îmi continui călătoria. Am un drum în față și nu e deloc scurt…
Vrei mai multe informații, știri bune, reportaje și interviuri pe zi? Ne-ar ajuta foarte mult o recenzie de la tine. Intră AICI.
