Blocuri gri, asfalt încins și praf. Cam așa ar suna copilăria unora dintre noi, crescuți în oraș, dacă ar fi să o descriem în câteva cuvinte. Dar în afară de imaginea pe care o descriu cuvintele anteriore, acea perioadă a vieții mai poate fi descrisă prin jocuri. „V-ați ascunselea”, „Rațele și vânătorii” sunt doar două dintre jocurile ce au „consumat” energia multor generații.
Isabella Anamaria Moldovan, absolventă a specializării Istorie din cadrul Universității „Lucian Blaga” Sibiu, a scris un articol în Revista de Antropologie Culturală, cu titlul „Jocul și joaca. Studiu de caz: jocurile din spatele blocului 19, între anii 2004 – 2014”. În cuprinsul acestor pagini, Isabella a vorbit despre jocurile frecventate de copii sibieni în parcarea blocului 19, situat pe bulevardul Mihai Viteazu din Sibiu.
Am contactat-o pe tânără ca să discutăm mai pe larg despre jocurile copilăriei.
„Chemarea la joacă se făcea prin interfon sau prin strigătele copiilor”
Isabella a copilărit în Sibiu, a crescut pe stradă petrecându-și zilele jucându-se cu ceilalți copii. „Între anii 2004-2012, în această parcare (n.red., parcarea blocului 19) se regăseau: două grădini, o bară dreptunghiulară de bătut covoare, două scări de bloc și numeroase mașini dispuse pe margini. Chemarea la joacă se făcea prin interfon sau prin strigătele copiilor.
De obicei, aveau loc două întâlniri, întrerupte de o pauză de masă și, după caz, de somnul de amiază. Grupul era format din circa 10 de persoane de bază – printre care mă aflam și eu – și alte câteva episodice. În acea perioadă, parcarea era un veritabil loc de joacă, cu spațiu destul pentru desfășurarea oricărui tip de joc. Cu toate că mașinile erau în continuare prezente, copiii puteau să se joace liniștiți, cel puțin până în momentul în care, din greșeală, loveau o mașină. După o posibilă ceartă cu vecinii, cei mici puteau să își continue joaca”, spune tânăra.
Numărătorile
Nu puține sunt situațiile în care copiii nu se dădeau duși acasă, chiar dacă insistențele părinților erau destul de pronunțate. Însă ce-i ținea pe cei mici, dar și pe cei mari sub soarele arzător erau jocurile, dintre care multe au rămas în uitare. Copiii, ca să stabilească ordinea sau rolul participanților într-un joc, se foloseau de… numărători.
Poate cele mai cunoscute dintre acestea erau: „An-tan-te-dize-mane-pe-dize-mane-compa-ne-an-tante”, „Într-un-castel-de-cio-co-la-tă-trăia-o-zâ-nă-mi-nu-nată-ce-culoare-avea-ce-culoare-avea-ro-chia-de-pe-easă-mi-spui-chiar-dum-nea-ta (putea să spună orice culoare) ai-tu-culoarea-aceasta-pe-tine-dacă-da-arat-o (dacă persoana respectivă avea acea culoare, era exclusă din numărătoare)”, „Din-Oceanul-Paci-fic-a-ieșit-un-pește-mic-și-pecoada-lui-scria-ieși-afară-dum-nea-ta”.
Jocurile cu mingea
Printre cei mai buni prieteni ai copiilor era mingea. De la fotbal la „rațele și vânătorii”, balonul era „unealta” de top a copiilor. Cum se desfășura meciul de fotbal pe atunci? Ne spune Anamaria: „Acesta (n.red.fotbalul) diferea de jocul original, prin faptul că nu existau porți propriu-zise, ci acestea erau create din două pietre, sticle sau ceva care se distingea de pământ. Poarta avea aproximativ 3m lungime, iar înălțimea era delimitată de locul în care ajungea portarul, fapt ce ducea la numeroase discuții dacă era gol sau nu.
Existau, de asemenea, și out-uri sau cornere, dar acestea apăreau în momentul în care mingea ajungea sub mașini sau era aruncată prea departe de teren. Pe lângă certurile dintre copii, apăreau, uneori, problemele cu vecinii – dacă loveai o mașină cu mingea și pornea alarma, clar, în 2 secunde nu mai vedeai pe nimeni în parcare”. Dar rivalii ambelor echipe nu erau doar ei înșiși, ci și vecinii, care mai luau mingea copiilor, dându-o înapoi mai târziu.
„Neamța”
Acest joc (Neamța) nu avea un câștigător, ci starea de spirit al jucătorilor era cea care dădea finalul meciului. Regulile erau următoarele: „Se alegea o persoană pe post de portar, restul jucătorilor fiind nevoiți să paseze mingea între ei, încercând să distragă atenția portarului pentru a putea înscrie un gol. Dacă portarul prindea mingea în mână, cel care a tras la poartă trebuia să devină atunci portar”.
Rațele și vânătorii
Conform descrierii Isabellei, copiii se puneau de acord cu privire la delimitarea spațiului destinat rațelor, acesta aflându-se între cei doi vânători și mașinile parcate. Următorul pas presupunea alegerea vânătorilor (aceștia erau selectați prin numărătoare sau prin oferirea voluntară), restul jucătorilor devenind rațe. Acestea din urmă se adunau în mijlocul terenului, în poziția ghemuit, în timp ce vânătorii aruncau mingea de trei ori, de la unul la celălalt, pe deasupra rațelor, strigând pe rând numele jocului, acesta fiind semnalul începerii jocului.
Din acel moment, rațele încercau să se ferească de loviturile vânătorilor, beneficiind de 3 vieți. Fiecare lovitură însemna o viață în minus. Ultima rață rămasă în picioare putea câștiga dacă vânătorii nu reușeau să o lovească după 5 aruncări consecutive. Vânătorii câștigau în momentul în care toate rațele erau eliminate.
„Spitalul”
Dominic Irod, unul dintre cei interveviați de către Anamaria, descria acest joc („Spitalul”) ca fiind foarte corupt. „Ținea foarte mult de prietenii și cumetrii și de cât de bine te lingușea cineva”, a spus acesta. Jocul se desfășura în felul următor, după cum povestește tânăra autoare: „La început, copiii se organizau într-un cerc și își aruncau mingea de la unul la altul, în mod aleatoriu.
Cel care nu prindea mingea devenea răcit. Următoarea dată când acesta rata mingea devenea bolnav, trecând treptat prin mai multe stadii: vine salvarea, pe targă, în spital, comă, moarte, fantomă, schelet, iar apoi jucătorul era eliminat. Câștiga cel ce avea cele mai multe șanse de supraviețuire.
1, 2, 3, la perete, stai!
Unul dintre jucători, ales în urma numărătorii, trebuia să stea la perete. Restul erau poziționați la o distanță destul de mare, stabilită în funcție de liniile de pe asfalt. Cel de la perete se întorcea cu spatele la ceilalți și spunea cât de repede dorea „1, 2, 3, la perete, stai!”, timp în care ceilalți trebuiau să fugă cât mai aproape de perete.
Când cel de la perete termina de rostit sintagma, se întorcea cu fața la restul. Toți ceilalți rămâneau nemișcați. Dacă cel de la perete observa că cineva s-a mișcat, acela era trimis înapoi la linia de început. Cel care ajungea primul la perete lua locul celui de dinainte.
„Regină, regină, /Rege, rege, câți pași îmi dai?”
Regele stătea la perete și ceilalți muritori de rând începeau de la o linie și trebuia să întrebi: „Rege, rege, câți pași îmi dai?” și trebuia să inventezi ce îi oferi, de exemplu, o mașină nouă sau orice și atunci te favoriza.
Regele sau regina alegeau numărul și tipul de pas pe care putea sa îl ofere supușilor săi. Existau trei tipuri de pași principali, și anume: pași de furnică, pași normali și pași de uriași. Aceștia acopereau o varietate de subtipuri, inspirate din imaginația fiecăruia: pași de uriaș cu avânt, pași de furnică cu avânt, pirueta ș.a. Cel care ajungea primul la perete devenea regele sau regina turei următoare.
„V-ați ascunselea”
Nu trebuia mereu o minge pentru cei mici ca aceștia să se distreze. Jocuri ca „v-ați ascunselea” au făcut poftă de mâncare participanților neobosiți. Regulile acestui joc nu sunt foarte complicate. Persoana care urma să „pună capul” era aleasă în urma numărătorii.
Căutătorul, după cum mai era numit acesta, urma să numere cu voce tare până la 10, 20 sau 100, din zece în zece, iar apoi, trebuia neapărat „să plimbe ursul” și să îi caute pe ceilalți, care s-au ascuns în acest timp cât a numărat. „Aceștia trebuiau să fie atenți la momentul în care căutătorul se îndepărta de peretele pe care a pus capul, pentru a-l pune/a-l pica spunând: un, doi, trei (prenumele). Nu puteai sa îl pui fără să îi cunoști prenumele. Primul care era pus, de către căutător, urma să îi preia funcția tura următoare.
Exista și o abatere de la această regulă, anume, scăparea turmei – dacă ultimul jucător ajungea la perete înaintea căutătorului și îl pica, acesta scăpa turma, iar căutătorul trebuia să rămână același. Jocul acesta se încheia la finalul unei ture sau când o parte dintre jucători renunțau”, povestește Anamaria.
Unde să se mai joace copiii?
„În momentul de față, parcarea s-a schimbat. Spațiul liber s-a diminuat în urma restructurării parcării. Grădina mică a fost distrusă și, în locul ei, a fost organizat un spațiu verde, destul de mic, unde se regăsesc persoane de toate vârstele.
Din cauza limitei de spațiu și din cauza numărului de oameni prezent în părculeț, este mai dificil pentru copii să se joace nestingheriți. În momentul actual, jocurile prezentate mai sus nu mai sunt jucate în parcare (nici copiii nu mai sunt atât de mulți ca în vremea noastră), fapt pentru care aceasta și-a pierdut farmecul unui loc de joacă.
Jocurile se află într-o continuă schimbare, fapt pentru care consider că este necesar să încercăm să le păstrăm vie amintirea prin documentarea variațiilor întâlnite în cadrul diverselor societăți sau grupuri de persoane”, mărturisește tânăra.
Vrei mai multe informații, știri bune, reportaje și interviuri pe zi? Ne-ar ajuta foarte mult o recenzie de la tine. Intră AICI.
