Există tot felul de călători, care poartă în rucsacele lor diferite bagaje de cunoștințe și au diferite obiective de îndeplinit acolo unde ajung. Cineva spunea că un călător nu ar trebui să fie asemenea unui poștaș care duce corespondența, deoarece va ajunge să fie asemeni scrisorilor pe care le transportă.
Iuliana Marchian este un exemplu de om care nu merge prin lume doar pentru a bifa obiective, ci dorește să afle dedesubturile culturii poporului căruia îi este musafir, să învețe ceva de acolo. Povestea acesteia a început cu o căsuță. A terminat arhitectura, a activat ceva timp în domeniu, dar nu mai profesează de peste zece ani. Toată experiența pe care a acumulat-o în anii în care a activat ca arhitect a transpus-o în partea de ghidaj turistic și în articolele de călătorii publicate.
Totul a început cu o schiță
”Cum am ajuns să fac arhitectură? Printr-o întâmplare. La un moment dat, părinții mei se hotărâseră să facă o căsuță, undeva la țară, într-un stil mai aparte. Așa că am găsit prima și singura carte de arhitectură din casă. M-a fascinat! Am început să mă uit la modele de case, să schițez planuri de locuință, sigur, eu nu aveam habar cum se face un așa ceva pe vremea aceia. Când am crescut, iar mama m-a întrebat unde vreau să continui studiile universitare, i-am spus că vreau să merg la arhitectură. Am rămas cu chestia aia cu căsuța care ulterior s-a materializat, mulți ani mai târziu. Acum nu mai cred în căsuța ideală, deoarece ulterior, călătorind foarte mult, mi-am dat seama că fiecare loc, cât și fiecare casă, are ceva specific, este ideală pentru locul respectiv. Conceptul de căsuță ideală fluctuează în funcție și de perioada vieții în care ne aflăm. La mine s-a schimbat de cel puțin 10 ori. Am realizat că o singură casă este insuficientă. Pot sta în câte o casă ideală, perfectă, peste tot pe unde călătoresc“, povestește Iuliana.
“Balak! Balak! – 6 Săptămâni în Maroc“
Anul trecut Iuliana a publicat prima sa carte, dovedind prin aceasta că este și o arhitectă a cuvintelor. “Nu pot spune că am făcut un salt de la arhitectură la ghidaj turistic, ci a fost o continuare firească. Orișicum, în tururile pe care le ghidez și în articolele pe care le scriu, arhitectura este principalul obiectiv pe care îl abordez. Iar când călătoresc singură, mă uit în special la elementele arhitecturale. În cartea mea Balak! Balak! – 6 Săptămâni în Maroc, am pus foarte multe descrieri de arhitectură și chiar m-am temut să nu exagerez la un moment dat, pur și simplu nu mă puteam abține să nu descriu minunățiile pe care le văzusem.
Marocul este prima țară în care am plecat pentru o perioadă mai lungă de timp, fără presiunea ghizilor sau alte elemente exterioare, am luat rucsacul și am plecat. Nu pot spune că am un apetit pentru Maroc sau pentru o țară anume. Pot spune că am un apetit pentru a călători, pentru a cunoaște locuri și culturi noi. Marocul era o țară destul de turistică, foarte accesibilă din România.
Din ce am auzit, de curând Marocul a suferit un cutremur care a făcut ceva pagube la unele obiective pe care eu le-am văzut, deci, dacă stau să mă gândesc, descrierile de arhitectură din cartea mea capătă o valoare și mai mare acum. Pe mine m-a atras la Maroc autenticitatea țării și felul cum oamenii de acolo chiar își respectă tradițiile, nu este un turism cosmetizat. Dacă tu, ca turist, dorești să mergi să-I vizitezi așa cum sunt ei, ai ocazia asta când nu ești într-un grup mare. Eu folosesc o platformă de schimb de experiențe, tocmai în ideea de a vedea cum trăiesc ei“, relatează Iuliana.
Pere Jean Pierre, supraviețuitorul unui masacru după care s-a făcut și un film
Lumea este mică, nu ai de unde ști cine îți iese în cale. “Eram undeva prin orașul Midelt în Maroc, și am vrut să văd un loc-două care erau incluse în ghidul Lonely Planet. Cum necum, am ajuns într-o mănăstire, un vechi fort care a fost transformat în locaș sfânt, Notre Dame de l’Atlas. Cum stăteam pe acolo, pozând și cu mintea la alte locuri unde trebuia să ajung în acea zi, a venit un paznic la mine și mi-a zis că îl cheamă pe părintele Jean Pierre să stăm de vorbă. În gândul meu mi-am zis că nu am timp să stau de vorbă, aveam atâtea locuri de văzut. Însă, când l-am văzut venind, un bătrânel puțin la trup, cu o față luminoasă și ochi senini, am simțit o energie aparte venind din partea lui. În secunda doi nu mi-a mai trebuit nimic, nici să fac poze, nici să mă uit la ceas, nici să plec în altă parte, nici nimic.
Pere Jean Pierre avea pe atunci (în 2015) vreo 92 de ani. Povestea lui pleacă undeva din Algeria, unde era călugăr la o mănăstire catolică. Într-o seară, biserica a fost atacată și incendiată de niște rebeli, iar Sfinția sa este unul dintre cei doi supraviețuitori rămași. A reușit să evadeze, cum necum, s-a făcut și un film după asta, “Oameni și Zei“. Ulterior, părintele a venit în Maroc și a făcut această mănăstire. Am fost așa impresionată de acest om că i-am cerut paznicului să ne facă o poză, această fotografie rămâne una memorabilă pentru mine“, povestește călătoarea noastră.
Peste 30 de țări ”locuite” de Iuliana
Printre țările în care a fost Iuliana se numără Nepal, Iordania, Tunisia, Egipt, Oman, Thailanda, toate țările balcanice. “Cred că am vizitat undeva numai la 30 de țări, dar nu numărul lor contează, ci experiențele petrecute acolo. Căci eu atunci când călătoresc într-o țară, nu merg numai în locațiile turistice, ci încerc să vizitez cât mai multe orașe și sate mai puțin cunoscute, cât mai mult din țara respectivă. Nu sunt de acord cu moda asta de a vedea cât mai multe țări. Când merg într-o țară, stau o lună de zile sau chiar mai mult, să am timp să simt și să aprofundez țara respectivă.
Nu știu dacă aș putea numi o țară preferată, dar locul meu preferat rămâne Petra, Iordania, clar. Beduinii de acolo sunt de o ospitalitate pe care eu nu am mai găsit-o niciunde deocamdată. Pe unde mergeam, oamenii mă întâmpinau cu ceai, de regulă negru sau verde. Știam că dacă îi refuz este o jignire pentru ei, dar la un moment dat nu am mai putut efectiv să beau, pentru că mă agita foarte tare cofeina din ceai. Eu caut experiențe autentice, de aceea am mers în niște zone mai puțin umblate de către turiști. Nu mi-este frică să merg în aceste zone, deoarece mă documentez foarte mult înainte de a vedea un loc și apreciez destul de bine la ce să mă aștept“, relatează Iuliana.
“Am fost deasupra Everestului“
Experiența din Nepal a fost una memorabilă. “Abia mă trezisem din somn, când am deschis ochii, m-am uitat pe geamul avionului și am văzut niște creste montane înzăpezite. Mi-am dat seama că erau Himalaya. Este o experiență unică, să vezi cei mai înalți munți din lume sub tine! Apoi am aterizat în vâltoarea din Kathmandu.
Nepalul, ca țară, este autentică. Acolo oamenii își respectă cu sfințenie tradiția. Este suficient să te plimbi pe străzile din Kathmandu și poți observa oameni autentici, care trec pe lângă un templu hindus și se închină la el, apoi merg la un templu budist de vis-a-vis și învârt roțile de rugăciune. Dar, cu părere de rău, am fost într-o zonă foarte restrânsă din Nepal, în locurile în care se ajunge cel mai ușor, pentru că la ei infrastructura rutieră nu prea există. Dacă în zonele acestea atât de turistice există atâta autenticitate, mă gândesc cum ar fi în zonele mai inaccesibile.
Mulți dintre locuitorii din Nepal merg ca șerpași pe munte, aceia câștigă mai binișor decât cei care rămân în orașe. Ei pot căra în jur de 50 de kilograme în spinare. La un moment dat am văzut un șerpaș care căra în sus un coteț plin cu găini în spate, pe principiul: de ce să car sacul cu făină, când pot să car moara!”, relatează călătoarea noastră.
Ferma de cămile din Egipt
Egiptul este o destinație foarte căutată de turiști, dar Iuliana nu caută locurile comune, ci autenticitatea. ”Nu mă mulțumesc, cum am mai spus, să merg în zonele turistice. Am fost și la piramide, normal, dar ce nu prea cunosc oamenii, este faptul că există nenumărate astfel de morminte în apropiere de Cairo, dar nu în platoul Giza, ci la Saqqarah.
Cel mai mult în Egipt mi-au plăcut oazele din Noua Vale, care sunt formate din “păduri” de palmieri, care se poate întinde și câțiva kilometri, sunt un fel de mici orășele înconjurate de plantații imense de palmieri. Ca ocupație, cei de acolo culeg curmale, mai au puțin turism, ferme de cămile. Acestea nu sunt cum avem noi fermele de porci, stau porcii undeva închiși într-un țarc. Cămilele stau libere într-o anumită zonă. Țin minte că voiam să văd neapărat o fermă de cămile, să văd și eu cum arată, așa că un beduin, Youssef, m-a dus într-un astfel de loc, și nu am văzut decât un grup de cămile care umbla liber. L-am întrebat: Unde este ferma? Uite aici ferma, a răspuns. Ferma de cămile era acel grup de cămile în libertate, care aparținea familiei lui de beduini.
Casele tradiționale din oaze sunt niște construcții din pământ, dar acestea sunt nelocuite acum și mai greu de restaurat. Casele lor actuale sunt din beton, cu o terasă; un schelet din beton practic, unele chiar urâțele. Unii nici nu le termină, căci dacă le finalizează, trebuie să plătească impozit pentru ele. La capitolul drumuri stau foarte bine. Cel puțin drumurile principale din deșert erau super asfaltate”, ne mai spune Iuliana.
Călătoria nu s-a terminat…
După Maroc, următoarea țară despre care va scrie Iuliana este Nepal. Viitoarea carte va apărea anul acesta. Iar următoarea țară pe care o va vizita este Indonezia, unde vas ta vreme de trei luni.
Va reuși vreodată Iuliana să se așeze la casa (țara) ei? ”Chiar dacă aș găsi un loc (călduros, evident) unde să spun că mi-aș petrece tot restul vieții, curiozitatea tot m-ar mâna spre a-mi continua călătoriile regulate prin lume și să tot descopăr lumea”, mărturisește Iuliana.
