La vreo doi kilometri depărtare de Bobâlna, în drumul dinspre Simeria (Hunedoara) spre Geoagiu, într-o localitate măruntă, Foltu, risipită între dealuri şi vremi, până nu demult îşi lucra bătrâneţea un om mare: Părintele Ioan Sabău. Despre acest om al lui Dumnezeu s-au spus şi povestit multe, de către mulţi. Părintele Sabău este, de altfel, un om despre care ai ce povesti. Pentru încredinţările sale religioase a făcut pușcărie ani de zile în temniţele comuniste.
Peste zece ani de suferinţă în celulele puşcăriilor româneşti şi încă mulţi ani de teroare în libertatea utopică de dincolo de gratii au făcut din părintele Sabău un vrednic mărturisitor al lui Dumnezeu. Una din cele mai crunte experiențe din pușcărie a fost cea din noaptea de Înviere, când caralii, pentru că ai cântat „Hristos a înviat”, au decis să îi pedepsească în cele mai cumplite moduri.
La cei peste 90 de ani ai săi, vreme la care am poposit în cuibuşorul său vremelnic de vieţuire, părintele apare viguros în conştiinţele generaţiilor de după el.
Inimă de bucurie
Drumul spre Foltu nu-l poţi face decât fremătând de încărcătura de simţire şi har a locurilor pe care le străbaţi sau cu care se învecinează. Să ajungi aici, trebuie mai întâi să te apleci spre Bobâlna, aşezare suitoare spre cer prin jertfa de sânge a străbunilor. Ceva mai încolo se află Geoagiu, cetate alinătoare de suferinţe, prin renumitele sale remedii tămăduitoare.
Nici nu se putea ca aceste locuri, chiar după ani şi ani, să nu rodească astfel de oameni aleși. Puţin abătându-te din drumul spre Geoagiu, ajungi în Foltu. De aici, de la intrare, şi până la locuinţa părintelui Sabău nu e decât o aruncătură de gând.
Pe părintele l-am găsit în aşteptare de oaspeţi. Cu chipu-i blând, odihnit în rugăciune, m-a primit la sfătuire. Cu greu l-am convins să accepte să istorisim despre viaţa sa, mai ales când a înţeles că intenţionez să şi scriu câte ceva despre el.
„Am avut fericirea să fiu nepotul unei bunici care a fost fiică de crâsnic, din satul vecin, îşi începe Părintele istorisirea. Nu ştia să citească o literă, însă ştia Apostole pe de-a rost, Evanghelii pe de-a rost, pe care mi le spunea mie. Pe vremea aceea se făceau slujbe zilnic la biserică. Aşa se face că eu, deşi nu ştiam carte, ştiam Liturghia pe de rost. No, copiii învaţă grozav. Tatăl meu a murit, venind de pe front bolnav. Eu am crescut numai cu moşul şi cu bunica”, își începe Părintele Sabău povestea.
Între militărie și preoție
Şcoala l-a apropiat şi mai mult de biserică, copilul Ionel – cum îl alinta moşul, adică bunicul – remarcându-se, an de an, cu rezultate strălucitoare la învăţătură.
„Mi-a plăcut foarte mult istoria, ne spune Părintele Ioan. Ştiam toţi domnitorii, voievozii, parcă îi vedeam! Îmi aduc aminte că am dat un examen cu directorul şcolii, pentru Şcoala Normală. Îmi pune câteva întrebări. I-am răspuns şi îmi zice: Măi, tu eşti om de istorie! Să vii la mine, la şcoală. Însă aveam numai 10 ani. Şi, pentru Şcoala Normală, aveai voie dacă aveai doar peste 10 ani. Ca să te primească sub această vârstă, trebuia să ai aprobare de la Minister. Mi-au respins actele. M-am înscris la alt liceu, în Orăştie. Acolo, în vremea liceului, am fost pus prima dată să predic, pe clasa a şasea”.
„Te duci la Şcoala militară”
În Orăştie, tânărul Ioan Sabău este pus într-o situaţie extrem de provocatoare, privind viitorul său: „Când am fost pe clasa a şaptea, s-a întâmplat că s-a dezvelit monumentul regelui Ferdinand, în piaţă, vizavi de catedrala de acum. Am defilat pe acolo. Eu declamam mult în liceu. Deşi eram mic, aveam o voce impunătoare, răsunătoare. Pe mine m-au pus să comand şcoala toată, la acea defilare. Eram cel mai mic din clasă, însă parcă săream pe sus. Şi dau comanda: Pentru onor…. Tare, cu putere! S-a auzit până cine ştie unde.
Ministrul de război, care era şi prim-ministru, era prezent acolo, la dezvelirea monumentului. Şi vine la mine şi îmi spune: Măi, băiete, tu trebuie să te faci ofiţer! Că vei fi fala armatei române! Şi mi-a dat parcă cinci lei, din aceia nou-nouţi. Şi vine bacalaureatul, vine înscrierea. Trebuia să aleg unde să mă duc. Şcoala militară era gratis. Iar eu nu aveam perspective unde să mă încadrez. Directorul, automat, îmi spune: Te duci la Şcoala militară.
Moşul meu era ţăran simplu, nu avea deloc şcoală, însă îl primea întotdeauna directorul. Şi când o auzit că vrea să mă dea la şcoala militară, s-o dus şi i-o zis: Domnule, eu pe copilul meu vreau să-l fac popă. La şcoala militară sunt toţi curvarii… Copilul meu nu are ce căuta acolo! Şi m-au trimis la Cernăuţi, la seminar. La Cernăuţi erau alte perspective. Se dădea internat, se dădeau burse… Acolo am dat examen de bursă, am primit cantină, mai dădeam lecţii pe la copii… Aşa am biruit cu sărăcia.”
Cernăuți, Sibiu și… misionar în cele mai problematice parohii
La Cernăuţi, tânărul Sabău îşi va găsi şi tovarăşa lui de viaţă, vrednică însoţitoare la bine şi la greu. „Acolo mi-am cucerit şi preoteasa, ne spune Părintele. Tot cu sărăcia… Mi-aduc aminte că în anul trei m-au pus să predic, în capelă. Era Evanghelia cu nebunul căruia i-a rodit ţarina. Am fost inspirat, se vede, că am putut să fac paralela între bogăţiile trupului şi ale sufletului. Eu, cum eram sărac, eram plin de argumente! Şi soţia era şi ea studentă, acolo. Vă daţi seama că pe toate studentele sărace le-am biruit cu predica mea! Pentru că şi ele erau sărace, nu aveau zestre, ca şi mine. De atunci mi-am ales preoteasa…”
Revenit în ţinuturile natale, Ioan Sabău doreşte să se dedice cu totul chemării sale, de a fi preot pentru cei spre care îl va trimite Dumnezeu. „Când am venit de la Cernăuţi, m-am dus la mitropolitul Nicolae Bălan să îmi dea parohie. El avea facultatea de teologie a lui, aici, la Sibiu.
Mitropolitul Nicolae Bălan și prima parohie
Şi mi-a spus: Măi, eu nu am parohii pentru voi, cernăuţenii. Am câteva parohii, însă am nevoie pentru absolvenţii mei. Ce fac cu ei? Termină şi lor ce le dau? Am doar câteva parohii… Zic: Înaltpreasfinţite, am văzut că aveţi publicate în Telegraful român o sumedenie de parohii, din acelea mici… Da – zice –, din acelea am, pentru că acolo nu merge nimeni. No, daţi-mi una din aceea. El, crezând că mă încuie, pune degetul pe o hartă şi îmi zice: Uite, aici nu a fost preot de 50 de ani. Pe aceea mi-a dat-o! Şi cu asta l-am impresionat, l-am convins. Şi m-a trimis acolo. Şi s-o făcut pastoraţie ca într-un loc unde n-o fost niciodată popă.
După trei ani, m-a trimis într-o altă parohie. S-a ivit o problemă pe episcopie, într-o altă parohie, şi Înaltul o găsit de cuviinţă să mă trimită pe mine. Mitropolitul fusese provocat de către autorităţile civile că în acea parohie sunt prea mulţi concubini. Pe vremea aceea statul se interesa, nu ca acum. Şi vlădicul m-a trimis acolo. Şi m-am dus şi am început să fac activitate pastorală. Şi am reuşit să cunun într-o duminică 20, că o fost prefectul naş, în alta vreo 10, şi au rămas şi pe acasă. Şi şi pe aceia i-am cununat. Îmi aduc aminte cum am cununat un orb, bătrân, care nici nu putea umbla, cu o bătrână, care era şi ea la fel de neputincioasă. Şi mă mutam cu cununa de la un pat la altul, să pot săvârşi Sfânta Taină a Cununiei. După aceste acţiuni, mitropolitului i-a fost tot mai drag de mine…”
Câștigarea dușmanilor
Puţin mai târziu, tânărul Părinte Ioan trebuie să răspundă chemării de a fi preot pentru parohia Vinerea, într-o problemă destul de delicată, ridicată la nivel de Mitropolie. „Era dihonie între două partide, între foştii liberali şi foştii ţărănişti. De pe la 1870 se pusese problema ridicării unei biserici noi în sat şi se contrau. Unii adunau pietriş pentru materiale, ceilalţi îl împrăştiau. Mitropolitul pe mine m-o găsit să mă trimită acolo, să fac biserică. La sugestia protopopului Moţa din Orăştie. Protopopul mă ştia bine, de mic, pentru că crescusem sub ochii lui, era oarecum ucenic al lui fiu-su, Moţa, care la noi, la Orăştie, ca student, între elevi făcea ravagii. El era preşedintele uniunii studenţilor din Cluj. De aici a pornit Generaţia 22.
Moţa fusese chemat atunci să facă propagandă împotriva războiului, pentru problemele de atunci. Şi m-o luat şi pe mine de câteva ori conferenţiar cu el. Deci Moţa m-o propus la Bălan şi m-o trimis la Vinerea. Şi am ajuns acolo cu multă opoziţie. Că tabăra cealaltă s-a împotrivit destul de mult. Şi aici a început altă luptă: câştigarea duşmanilor. Şi să ştiţi că nu i-am putut câştiga decât când i-am căsătorit pe fata şefului dintr-o tabără, cu băiatul unui alt şef, din cealaltă tabără. După aceea nu am mai avut pricini de scandal. Şi am zidit şi biserica.”
Calvarul temnițelor comuniste
În plin avânt misionar, cu sufletul preaplin de zel şi drag de oameni, peste sufletul Părintelui Ioan avea să se abată cumplitul tăvălug roşu, al temniţelor comuniste. Capetele de acuzare: propagandă religioasă şi coabitare cu anumiţi membri ai mişcării legionare. Şi de această dată, antecedentele misionare, unele din ele venite pe colaborarea firească între el şi protopopul locului, Părintele Moţa, aveau să fie foarte bine speculate, spre a fi supralicitate în cadrul procesului. Aşa se face că în 1948, preotul Ioan este arestat şi purtat prin lagărele comuniste.
L-am rugat pe Părintele se ne spună câte ceva din aceste grele încercări. În orice împrejurare, a ştiut că este trimis de Dumnezeu acolo. „Odată – ne istoriseşte Părintele – acolo, în celula în care eram, au făcut o carceră, 60 pe 60, unde ne ţineau înainte de anchetă, numai la cămaşă, pe ciment… Cinci zile, până începea ancheta, acolo ne ţineau pe fiecare, să ne intimideze.
A venit şi un bătrân, un avocat de pe lângă Bucureşti, din Romoşeni, care se văita, săracul, de nu mai putea!… De frig, de sete… Foamea parcă o mai rezişti, dar setea şi frigul te omoară. Şi se tot plângea acum. Noi, de dincolo, am complotat ceva să-l ajutăm. Cum erau scândurile fragede, de brad, încă verzi, cedau, nu se rupeau, am băgat un măr printre ele. Mărul însă a lăsat o urmă de must printre scânduri. Şi maiorul, care ne ancheta şi ne păzea, a cunoscut. A întrebat: Cine a umblat aici? Mi-am dat seama că ne bate pe toţi. Eram 17 inşi acolo, la comun. Ne băteau pe toţi de ne omorau, şi nu putea să nu fie unul care să nu spună. Ştiam ce bătăi arau acolo: cu becul electric, cu întorsul în cap, spânzuratul cu capul în jos şi cu luminile în faţă, fel de fel de torturi!
Nici nu am stat pe gânduri: Eu sunt vinovat, domn maior! Cum ai îndrăznit? Regulamentul închisorii spune aşa şi aşa!… Zic: Trebuie să vă gândiţi că eu nu sunt aici numai deţinut politic, ci sunt şi preot. Calitatea mea de preot nu-mi permite să aud pe cineva că moare lângă mine şi eu nu iau ultimele măsuri să-l salvez! Bine – mi-a zis –, vei merge în locul lui! Însă el a profitat de treaba asta şi, unde mergea să facă anchete, din celulă în celulă, mă evidenţia: Uite un om corect! Unul care a recunoscut când a greşit!… Cu asta mi-am şi uşurat dosarul.“
Cumplita noapte de Înviere
Altă dată, întreaga închisoare este cutremurată de modul în care Dumnezeu iese în întâmpinarea alor Săi și îi pedepsește pe asupritori.
„În 1949, în puşcăria din Deva, de Paşti, s-a cântat Hristos a înviat! Acelaşi maior, Mohoreanu, jidan din Moldova, căsătorit cu o jidoveaucă din Cernăuţi, care m-a lăudat pe mine şi a spus că îmi face propunere de eliberare, să vedeţi acum ce era în stare să facă. S-a auzit Hristos a înviat! A cântat toată închisoarea. După vreo jumătate de oră a venit maiorul la noi: Bestie de popă – s-a răstit înfuriat la mine –, aici o să-ţi putrezească oasele! Eu te-am propus pentru eliberare, eu te ucid!… I-am răspuns: Domnule maior, nu am meritul ăsta să fi organizat eu cântarea! Ştii ce înseamnă asta? mi-a spus. Condamnare la moarte! Aici îţi putrezesc oasele! Eu atât am mai zis: Domnule maior, să ştiţi că nimeni nu a organizat! S-a organizat de la sine. Celulă din celulă s-a cântat, până ce a ajuns în toată închisoarea!
După două ore au fost acoperite cu obloanele toate ferestrele, văruite, să nu se mai vadă şi să se audă în parc, ne-a izolat complet. El s-a dus grozav de nervos, să se răzbune. Eu tot timpul m-am rugat să nu condamne oamenii, să facă lot. Pentru că lotul era teribil pentru ei. Fără lot rămâneai cu condamnări mici: până la 10-15 ani. Cu lot, primeai de la 20-25 ani, pe viaţă, moarte… Ăsta era sistemul lor de a condamna când era lot, adică organizare. Pentru că asta îi înspăimânta pe ei cel mai tare.
Eu m-am rugat. Dimineaţa, vin gardienii, ne bat în uşă şi ne spun: Băi, a murit diavolul vostru! Am crezut că a murit Stalin… Murise însă maiorul. În ziua de Paşti. Tuturor le era frică de el, era un tiran! Lovea cu bocancul unde nimerea. Mi-aduc aminte că la anchete ne băga şi în coteţ de porc, de raţe, şi un tânăr, de 1, 90 m aproape nu a apucat să se ridice repede la raport. Până să se scoale, că dădea cu capul de pat, a apărut maiorul: Uite, bestia, nici nu se scoală! Şi-l loveşte în ochi, şi-i scoate ochiul! Un tânăr frumos, cuminte…
L-au înmormântat a doua zi de Paşti, cu funerarii naţionale, cu sute de coroane. Noaptea s-au aprins toate coroanele de pe mormântul său, vreo 200 de coroane. Toată Deva a fost în alarmă, cu pompieri, Securitate, Miliţie, că arde Deva!
A cui e lucrarea aceasta, nu a lui Dumnezeu?!…“
De atunci, în închisoarea din Deva, nimeni, niciodată nu a mai îndrăznit să-l bată, să-l tortureze pe Părintele Sabău: „S-a dus zvonul că a l-a pedepsit Dumnezeu din cauza noastră. Numai că nu era Paşti sau Crăciun să nu mă ducă la izolare, în cămaşă şi izmană pe cimentul gol, cu mâncare o dată la trei zile. Să nu fiu cu oamenii… “
„Erau foarte religioşi oamenii acolo“
Ca toţi oamenii mari care au trecut prin cuptorul temniţelor comuniste, Părintele Sabău preferă mai bine să tacă experienţele şi părtăşia sa sublimă cu Dumnezeu. Ceea ce ne poate spune însă e că „erau foarte religioşi oamenii acolo. Nici eu şi nici alţii n-au simţit nicăieri apropierea de Dumnezeu cum am simţit-o acolo. Numai aici poţi vedea rostul înfrânării, postului, ascezei în viaţă, ca să poţi medita şi gândi. Oameni simpli, care nu au ştiut carte în viaţa lor, au putut învăţa aici acatiste pe de rost, psalmi…
Şi eu în puşcărie am învăţat de la ei, acolo, psalmii. Ştiam şi Evanghelia după Ioan pe de rost. Aşa am învăţat. Tot aici am învăţat şi Luceafărul lui Eminescu. Forţat, ne-am deprins cu voturile mănăstirii: al ascezei, al ascultării şi al fecioriei. Mare lucruri să le dobândeşti toate acestea! Am văzut ce însemnează asceza, pe care o recomandă Sfinţii Părinţi, să-ţi dezvolţi facultăţile spirituale şi intelectuale enorm.
Eu spun că m-am hodinit cât am fost în închisoare. Apăi Dumnezeu a vrut aşa.“
La 16 februarie 2009, Părintele Ioan Sabău – patriarhul hunedorenilor, cum plastic îl numea cineva – s-a mutat întru Împărăţia de Dor. O viaţă în slujba lui Hristos, cât un munte de dăruire şi jertfă!
Cei rămaşi ştiu, mai bine ca oricând, că nu le-a fost în zadar învecinarea cu el…
