27.3 C
Sibiu
vineri, august 12, 2022

„Singurătatea îmi ţine de urât”

Cele mai citite
banner
banner
banner
banner

Cum să ajungi la 95 de ani. De la aviaţie la recreaţie. Şlefuitor în cuvânt şi alamă. Peste 20 de cărţi publicate

Umorul acela sănătos, creativ și o atitudine mereu chibzuită în ceea ce făptuiește sunt ingredientele unei vieți trăite cu rost, dătătoare de împliniri. Pe Nicolae Muntean l-am căutat acasă, acolo unde și-a adunat, discret și perseverent, mai toate amintirile. Pereții sunt plini de lucrările sale, unele mai ingenioase ca altele: ceasuri vechi, fiare de călcat de oarecând, o expoziție de chei, în combinații surprinzătoare, piese de alamă, dăltuite personal în tot felul de ipostaze… Și, desigur, cele vreo 20 de cărți de autor, la care a trudit mai cu seamă în ultimii câțiva zeci de ani. O explozie de culoare și emoție, cuprinsă între patru pereți de neuitare.

banner

Nicolae Muntean împlinește, la sfârșitul acestei luni, 95 de ani. Ofițer de aviație ca formație, e unul din scriitorii sibieni cei mai prolifici evidențiați în zona de umor, cu precădere în creația de epigramă și poezie anecdotică. Are, de altfel, și rol hotărâtor în înființarea Cenaclului Umoriștilor Sibieni „Nicolaus Olahus”, în 1975, al cărui membru activ este și astăzi. A publicat însă și versuri de dragoste, pentru copii, nuvele, piese de teatru.

În atelierul de idei al artistului

S-a născut în Zăbala, la cinci km de Covasna. În urma Dictatului de la Viena, se refugiază la Brașov. „Norocul a fost că – ne spune Nicolae Muntean –, în 1940, când s-a cedat Ardealul, eu aveam făcute şapte clase. Altfel trebuia să fac la ei clasa a şaptea. Şi m-am refugiat. Am plecat fără părinţi, pentru că trebuia să plec la premilitărie şi jandarmul a venit să mă ducă la muncă forţată. Şi dacă mă găsea, mă încorpora. Şi m-am refugiat la Braşov. Am plecat în lume. Cu sora mea, care era mai mare ca mine şi s-a angajat la cantină la fabrica de avioane. Şi eu mă învârteam pe acolo. Şi voiau să mă angajeze, dar nu puteau, pentru că nu aveam 15 ani. Când am împlinit vârsta, am intrat la şcoala profesională de meserii, care pregătea specialişti în contrucţiile de aviaţie. Din 30, câţi am fost într-o clasă, am rămas 7 elevi care făceam instalaţia electrică la peste 100 avioane. În 1949 am plecat militar. Deşi eram recrutat la aviaţie, am făcut armata la Iaşi, la infanterie”. Urmează o scurtă carieră militară, fiind trimis la o şcoală de ofiţeri activi, la Ineu. E numit comandant de grupă, absolvind în 1951. E angajat la şcoala de ofiţeri tehnici de aviaţie şi predă istorie. După patru ani de activitate didactică, din cauza de excesului de patriotism afişat la cursuri şi inadaptarea la regimul comunist, este dat afară. Lucrează în construcţii, perioadă în care începe şi aventura literară Acum scrie dramaturgie, o piesă în trei acte, jucată de teatrul de amatori. „La 50 am început cu epigrame şi versuri satirico-umoristice, la 75 de ani am început să scriu poezii de dragoste, pe la 80 proză, ni se confesează domnul Muntean. Şi uite, cărţile sunt acolo. Ultima carte am scris-o cu străneapoata mea, străbunicul şi strănepoata”.

Este pasionat de arta tradiţională şi neconvenţională. De jur-împrejurul nostru, o mulţime de lucrări realizate manual, cu cele mai rudimentare instrumente de lucru. „Aveam un grup de chei şi alte mărunţişuri. Şi am făcut diferite lucrări din ele şi am expus la Casa Armatei, de vreo două ori.” „Cum v-a venit ideea?”, nu am pregetat să îl întreb. „Eu sunt idiot, domnule! Îmi vin tot felul de idei. Astfel am organizat şi un mic muzeu din ce am avut, aici, acasă.” Îmi arată o chiperniţă sculptată în lemn, moştenită de la mama, care, copilă fiind, o primise şi ea la rândul ei de la un un bătrân. O piesă rară, întinzându-se spre 200 de ani. Pe alt perete al camerei, o altă expoziţie. „Vino-ncoace, copile! Uite, îmi zice, acestea sunt făcute de mine în tinereţe, din alamă şi din fier, cu acest prieten, ciocanul. Din tablă dreaptă, pe care am ciocănit-o aşa, uite ce a ieşit. Însă nu mai am forţă în mâni, să fac în continuare.” Rămâne în urma sa, însă, pe lângă această expoziţie, şi un alt gest de suflet: un candelabru din alamă, lucrat manual, cu 36 de lumânări, ca o marcă monumentală, pe care l-a dăruit bisericii din satul natal. Tot aici, în Zăbala, într-o zonă văduvită de românism, înfiinţează o impresionantă bibliotecă cu carte în limba română. I se alătură în acest proiect câţiva parlamentari români, scriitori şi jurnalişti de talie naţională.

Acum, îi este tot mai greu să scrie. „Am început să îmbătrânesc, să ştii!”, intuieşte el hâtru că ar fi una din cauze… „Chiar?! Nu aş fi crezut”, îi răspund, complice.

Secrete „munteneşti”

În timp ce frunzăresc un vechi album de familie, îl întreb cum arată o zi obinuită pentru el? „Singurătatea îmi ţine de urât. Mă învârt de colo-colo. Mi-am adunat la un moment dat sculele, cu gândul că fac din nou câte ceva… Noroc bun, că nu mai reuşesc să fac nimic. Nu mai pot să bat un cui. Am lucrat cu plăcere, dar acum nu mai am putere. Dimineaţa, uneori mă duc în pivniţă, şi tot ce am pe acolo împrăştii, ca mâine să am ce să adun…” La ce carte ţine cel mai mult? „La «Şterparul», o carte între nuvelă şi roman, amplă, în două părţi. Despre un tânăr necăjit, ajuns la 20 de ani, îndrăgostit de fata grofului din sat. Care ajunge apoi în America, şi prin muncă face avere.”

Care e secretul longevităţii? „Nu ştiu, îmi răspunde, pentru că şi eu, ca om, am păţit destule. Dar am trecut prin toate. Acum pot râde, că de peste 15 ani, fără să îmi dau seama, am o dietă. Românul bea o ţuică înainte de masă. Eu acum numai pup sticla, nu curge mai deloc. Şi mănânc 10 cubuleţe de pâine, cu 10 bucăţele subţiri de slănină. Şi de cele mai multe ori nu îmi mai trebuie altă mâncare. Mănânc pe la 6-6.30 dimineaţa, aşa, pe la 9 beau o bere, la 12 mănânc iar meniul meu, pe la 14. 30 un ceai sau o cafeluţă, la 17 cina, iar seara o căniţă de lapte, că aşa sunt eu, mai papă-lapte. Asta e mâncarea mea de vreo 15 ani. Tatăl meu a trăit 94 de ani, invalid de război, mama 80 şi ceva de ani. Probabil pe tata l-am moştenit.”

Care îi sunt bucuriile? „Omenia. Doamne, păi am chiar notat într-un loc: actul de identitate al omului este omenia. Am fost întotdeauna pentru buna înţelegere între oameni. Cât ai de trăit, domnule? Un număr de ani, nu se ştie. Şi să îţi baţi joc de ei? Trăieşte-ţi viaţa, n-o lăsa să treacă, pentru că s-ar putea ca mâine secunda ta să tacă.”

De unde vine umorul acesta sănătos, seducător? „Nu ştiu cum s-a rătăcit şi stă la mine-n buzunar. Şi din când în când, mai scot câte o poantă. S-a agăţat de mine…”

Aproape un secol de trudă, cuibărit într-o prezenţă copleşitore. Optimismul debordant, limpezimea ideilor, concreteţea reuşitelor, umorul contagios, toate acestea fac din Nicolae Munteanu o bornă tot mai realistă spre momentul 100.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

spot_img
- Produs în Sibiu- campaniespot_img
spot_img
spot_img
Ultimele știri

Piața imobiliară a crescut, iar prețul mediu de vânzare a locuințelor a trecut de pragul de 100.000 de euro

Locuințele din România au continuat să se scumpească în 2022, ajungând la niveluri ale prețurilor fără precedent, ca urmare...
spot_img

Știri pe același subiect