„Cei care conduc România sunt nişte unelte, nişte instrumente servile, care vând ţara”

Dan Puric a venit de Sfântul Nicolae la Sibiu, cu un spectacol al Teatrului Naţional din Bucureşti, „Sinucigaşul”, după piesa lui Nikolai Erdman, în regia lui Felix Alexa. În faţa unei săli aproape pline a Casei de Cultură a Sindicatelor, deşi preţul biletelor a fost între 80 şi 100 de lei, Dan Puric a interpretat rolul unui nefericit, al unui şomer lipsit de demnitate, care se agaţă de visul fragil şi irealizabil de a-şi întreţine familia învăţând să cânte şi dând concerte la tubă. Când visul se destramă, hotărăşte să se sinucidă şi, paradoxal, oamenii din jurul său încep să-şi găsească sensul vieţii în moartea sa. I se spune să se sinucidă pentru intelectualitate, pentru comerţ, pentru iubire, pentru artă, iar el trebuie să-i mulţumească pe toţi. Spectacolul este un strigăt pentru recştigarea demnităţii, un strigăt tragicomic într-o lume absurdă, un strigăt pe care Dan Puric îl eliberează în toate spectacolele sale, cu ajutorul companiei sale de teatru vizual, de teatru-reverie, compania „Passe Partout DP”. Despre rolul din spectacolul „Sinucigaşul”, despre umor, artă, demnitate creştină, dar şi despre cei care conduc România, Dan Puric a acceptat să vorbească în exclusivitate pentru Sibiu 100%. „Umorul este dumnezeiesc, nu cinismul, nu ironia, nu băşcălia” Reporter: Credeţi că Dumnezeu are umor? Dan Puric: Nu pot să răspund decât speculativ. Umorul este dumnezeiesc pentru că ne trezeşte din rutina vieţii, din scleroza ei, din imbecilitatea şi răutatea ei. Umorul este dumnezeiesc, nu cinismul, nu ironia, nu băşcălia. Acelea sunt alte forme. „Umorul are ceva blând”, zicea părintele Stăniloaie, nu răneşte, doar trezeşte. Aşa că umorul are ceva dumnezeiesc în el, asta este sigur. Rep.: Ce valoare credeţi că are arta în ochii lui Dumnezeu? Este creaţia artistică doar o maimuţăreală lipsită de sens care vrea să imite creaţia divină? D. P.: Creaţia artistică se circumscrie şi „mimesis”-ului, care înseamnă „a imita”, dar termenul corect nu înseamnă „a imita”, ci „a reprezenta”. Ceea ce vezi într-un fel reprezinţi, deci, nu este numai o simplă copie a realităţii, este şi o interpretare. ªi atunci, în clipa în care artistul nu numai copiază, el are un caracter autonom, dat de bunul Dumnezeu. Adică Dumnezeu îi dă posibilitatea creaţiei şi omului, iar această creaţie e un dar. În schimb, arta nu poate să fie autonomă, fără de Dumnezeu. Un mare filosof al culturii, Georg Simmel, spunea că „autonomia este o infirmitate”. Nu poţi fără de Dumnezeu. De aceea arta mare este transcendentă, duce către Dumnezeu. Când asculţi Bach sau Mozart, imediat faci conexiunea. Imediat te duce la transcendenţă, la acel ceva ce este dincolo de măsura noastră umană. Atunci arta este în sens major. Dar este şi artă de timp mimetic. În aspectul contemporan, sub numele diversităţii, se ascunde atât de mult prost gust şi este cultivat la nivel naţional şi internaţional. E o crescătorie unde se furajează cu sub-cultură, ca omul să fie de cât mai joasă speţă şi atunci genul acesta de artă este un fel de îngrăşământ, un fel de E-uri artistice. „Să nu-l jignim pe Dumnezeu” Rep.: Se spune că fiecare naţiune se află în grija unui înger. În grija cui se află cei care ne conduc acum ţara? D. P.: Aceia se află în grija FMI-ului, aceia se află în grija băncilor internaţionale, aceia sunt în servicii. Cei care conduc România sunt nişte unelte, nişte instrumente servile, care vând ţara. Ei nu au nicio grijă, ei au grijă să-şi legitimeze falsul şi impostura în care sunt. Adică se dau guvernanţi, se dau miniştri, se dau orice, numai oameni nu. Nu aste e problema, noi ştim în grija cui sunt ăia. Problema este să ne gândim că ţara noastră este în grija lui Dumnezeu şi noi trebuie să avem grijă de grija asta. Să nu-l jignim pe Dumnezeu, că prea mult ne-a apărat de 2000 de ani. A fi sau a nu fi Rep.: Jucaţi rolul unui sinucigaş în spectacolul cu care aţi venit la Sibiu. De ce e mai bine să trăim decât să murim? D. P.: Asta îmi aduce aminte de o mică poveste spusă de o doamnă româncă pe care am cunoscut-o în Germania. Când era tânără şi era însărcinată cu primul copil, în luna a opta, îl întâlneşte pe Emil Cioran la Paris. ªi spune „Vai, domnule Emil Cioran, sunt o admiratoare mare a dumneavoastră şi dumneavoastră aţi scris acea carte despre sinucidere, câtă filosofie!” ªi ăsta a rămas îngrozit: „Doamnă, cum se poate, dumneavoastră sunteţi însărcinată, trebuie să aveţi grijă de copil. Aia am scris-o pentru proşti”. Aia e pentru proşti. Când a văzut Cioran femeia aia în faţă şi a văzut dumnezeirea în persoană, a recunoscut. Nici nu se pune problema asta, e un dar de la Dumnezeu. Ferească bunul Dumnezeu să ajungi în situaţia în care au ajuns unii disperaţi să-şi ia viaţa. Nu ştii ce cade în sufletul omului. Credinţa te ţine. „E un instinct naţional care îi ţine pe români într-o suspiciune teribilă, ceea ce nu e un lucru rău” Rep.: Cum v-aţi construit rolul din „Sinucigaşul”? D. P.: Nici nu cred că l-am construit, l-am respirat. Eu nu cred în lucrurile ăstea construite. Eşti în afinitate. E ca şi cum ai zice „Cum ţi-ai construit căsnicia? – Prin înţelegere, prin dragoste, prin respect”. Intervin imponderabilele, nedefinitele. Rep.: ªi care este afinitatea pe care o aveţi cu acest personaj? D. P.: E aceea că nu se lasă constrâns de ideologii, că este ispitit în naivitatea lui, în credulitatea lui, în disperarea lui. E zăpăcit, dar e mai tare instinctul creştin. El rupe orice miasmă din astea. ªi noi suntem ispitiţi, să intrăm în tot felul de organizaţii internaţionale. Dar e un instinct naţional care îi ţine pe români într-o suspiciune teribilă, ceea ce nu e un lucru rău. Nu suspiciune vizavi de alţii, ci vizavi de ajutorul care vine dinafară. Vizavi de mântuirea prin împrumuturi, care sunt înrobiri. Este un instinct suprem al unui om păţit. Rep.: Aveţi orgoliu? D. P.: Nu, dar demnitate da. A nu se confunda. Se face foarte multă paradă de smerenie, de umilinţă, de orgoliu. Sunt cuvinte care au fost fără acoperire. Smerenia fără demnitate creştină înseamnă jignirea lui Dumnezeu. Abuzul, „inflaţia” asta de smerenie, vorba părintelui Iustin Pârvu, este străină poporului român. Noi avem şi demnitate creştină. S-a murit în puşcării cu demnitate creştină. Ei s-au smerit în faţa lui Dumnezeu, dar nu în faţa anchetatorului. Unde să mă smeresc? În faţa cui? În faţa guvernanţilor din România, în faţa ocultei financiare? Trebuie să ai demnitate de Neagoe Basarab, să scoţi sabia. Nu e trufaş, orgolios. Cei care folosesc cuvintele acestea sunt ţşti-bşti din ortodoxia habotnică. Că şi în ortodoxism este un habotnicism de genul acesta. Dar sfânta Biserică ortodoxă nu are aşa ceva, depinde pe mâna cui încape. ªtii cum e vorba lui Arsenie Boca: „În mintea strâmbă, toate lucrurile se văd strâmb”. Ioana Mălău Foto: Tomoaki Minoda