Drama unor sibieni a făcut înconjurul lumii

Impresionat de tragedia unei familii din judeţul Sibiu, despre care a scris pentru cotidianul britanic „The Telegraph” un jurnalist austriac a înfiinţat o iniţiativă de ajutorare a cazurilor sociale, după ce ele încetează să mai fie subiecte de presă. Cei interesaţi pot face donaţii pe site-ul www.journalismwithoutborders.com. Acum aproape opt ani, „Sunday Telegraph”l-a trimis pe reporterul Michael Leidig în România, ca să se documenteze despre cazul Anei Crişan. Născută la maternitatea din Sibiu, în 1988, ea a fost diagnostica­tă cu handicap sever, în timpul unui regim care făcea tot posibilul să ascundă astfel de situaţii. Fetiţa a fost instituţionalizată imediat după naştere, iar după un an şi jumătate, familiei i s-a spus că a murit. În 2003, în plin proces de reformare a sistemului de orfelinate, autorităţile au dat de urma familiei Crişan şi i-au cerut să-şi ridice fiica de la centrul pentru recuperare şi reabilitare din Tălmaciu. Ana a ajuns în mijlocul familiei ei, care locuieşte într-o colibă cu o singură încăpere şi se descurcă lunar cu echivalentul câtorva sute de lei vechi. Leidig a explicat că, împreună cu colegii de la ziar, a strâns nişte bani şi a revenit în România, pentru a aduce ajutorul binevenit familiei Crişan. „Au spus că vor folosi banii pentru a repara acoperişul. Mi-ar fi plăcut să păstrăm legătura, dar ei nu aveau nici măcar telefon. Nici nu ştiu dacă fetiţa mai e în viaţă şi asta este foarte frustrant” recunoaşte austriacul. Între timp, însă, el s-a gândit să ajute alte familii, aşa că a început colaborarea cu fundaţia austriacă „Helfen Wir” şi, acum o săptămână, a deschis site-ul www.journalismwithoutborders.com. Acesta a atras deja câteva mii de vizitatori şi tot atâtea motive de optimism pentru Michael Leidig. Ignoraţi de autorităţi Ce dizabilităţi avea Ana, cel de-al treilea copil al familiei Crişan nu i s-a explicat niciodată mamei Ildiko, dar, îngrozită de regimul dictato­rial al lui Nicolae Ceauşescu, ea a acceptat decizia pe care doctorii o luaseră deja. În următoarele 19 luni de la naştere, ea şi soţul ei, Mircea, îşi vizitau regulat fiica în spitalul unde fusese internată. Apoi, brusc, copilul a dispărut. Cuplul a venit să-l vadă, dar rezerva sa era goală şi un alt copil fusese adus în loc. „Am mers la orfelinat pentru vizita obişnuită şi cineva din personal a venit şi mi-a spus să n-o mai caut, că a murit şi a fost îngropată. N-am putut să accept. Eram în stare de şoc. Stăteam şi priveam în gol. Asistenta s-a întors şi a plecat. Am părăsit clădirea, şocată, şi nu am putut să mă împac cu ideea. După câteva zile, m-am întors împreună cu soţul meu, să cerem certificatul de deces şi ni s-a spus că ne va fi trimis acasă în curând” a povestit doamna Crişan, acum în vârstă de 47 de ani, pentru jurnalistul Michael Leidig. Ana – înapoiată familiei, fără explicaţii În ciuda repetatelor solicitări, soţii Crişan n-au mai primit niciodată certificatul acela de deces. După vreo doi ani, au renunţat să-l mai ceară, crezând că totul s-a sfârşit. Apoi, în primăvara anului 2003, au primit un telefon de la primărie care i-a uimit şi i-a umplut de bucurie: Ana trăia încă, la un centru din Tălmaciu. Mama ei aproape că a leşinat când a auzit vestea. Nu a pierdut nicio clipă. „Erau vreo 10 copii acolo şi am recunoscut-o imediat pe Ana a mea. Dar cel mai important e că şi ea m-a recunoscut şi a zâmbit. Era atât de mică şi de fragilă, întinsă în pat…” îşi aminteştea femeia. Personalul medical le-a spus părinţilor că Ana suferea de epilepsie, pe lângă alte dizabilităţi, şi că nu primise aproape deloc îngrijire în sistemul instituţionalizat. După atâţia ani în care a fost neglijată, ea nu se putea mişca, nu putea vorbi şi măsura doar 70 de centimetri înălţime. Membrele ei se atrofiaseră. „Stiu că dacă fiica mea ar fi fost cu mine în tot acest timp, i-ar fi fost mult mai bine. N-a fost îngrijită cum trebuie, oricine îşi poate da seama” a declarat Ildiko Crişan. „Sub regimul ceauşist, copiii deformaţi sau handicapaţi erau luaţi de la părinţii lor şi duşi în orfelinate. Odată închişi, copiii erau, în cea mai mare parte, abandonaţi. Tratamentul medical era minim, iar apa curentă şi aşternuturile le lipseau. Acum, guvernul închide toate marile orfelinate şi încearcă să le găsească copiilor familii adoptive sau să-i cazeze în locuinţe sociale de tip parental şi aşa a început căutarea părinţilor Anei” relatează articolul din „Telegraph” Mariana Cichi, directoarea centrului unde a fost găsită Ana, a afirmat că fata fusese adusă în 2000 şi că nu se ştia de situaţia ei dinainte de 1989. „Nu ştiam că părinţilor li s-a spus că a murit. Am descoperit doar când a apărut mama” a explicat ea. Cât despre evidenţele Direcţiei pentru Protecţia Copilului a judeţului Sibiu, nici ele n-au putut lămuri încurcătura. „Nu se ştie unde îşi petrecuse Ana ultimii 14 ani. Evidenţelor lor se pare că au dispărut. Direcţia a fost înfiinţată de-abia în 1997, la opt ani după execuţia lui Ceauşescu” afirmă reporterul austriac. Maria Pavel Foto: Austrian Times