La mulţi ani, România!

Sibianul care s-a născut în preajma Marii Uniri din 1918 Omul trăieşte de două ori: prima oară în realitate, a doua oară în amintire. Aşa spune Honoré de Balzac. Nicolae şi Carmen Victoria Frăţilă au peste 90 de ani de realitate şi amintire. El combatant activ în cel de-al doilea Război Mondial, decorat cu Virtutea Militară de Război, cea mai mare distincţie militară, singurul rămas în viaţă din Sibiu. Ea urmaşă a Moierenilor, una dintre cele mai vechi familii de români din Sibiu. „Numele meu este Nicolae Frăţilă şi am 93 de ani. Căsătorit cu Carmen Victoria de 69 de ani şi astăzi avem o grădină pe care o lucrăm singuri. Ne producem strictul necesar. Avem iepuri. ªi de ei ne ocupăm tot singuri. Am doi băieţi, patru nepoţi şi cinci strănepoţi”. Într-una din ultimile zile frumoase ale toamnei, Carmen Victoria Frăţilă ne aşteptă la poartă. Cu părul alb, frumos aranjat, cu o privire blândă şi un zâmbet mult mai tânăr decât cei 91 de ani ai săi, ne pofteşte în casă. „Îmi pare rău de curte, că arată atât de tristă. Să vedeţi ce frumoasă este vara. Sunt numai flori aici”, ne spune ea. Am intrat în camera pe care o încălzise special pentru noi. După câteva minute vine şi Nicolae Frăţilă. Merge greu. În război a fost rănit de schijele unui aruncător de grenade, care i-au străpuns mâinile şi picioarele. Închide ochii şi-şi aminteşte. „Mă ardea tot corpul. De fapt, nu cred că era vreun loc care să nu mă doară. De atunci mi-au rămas slăbite picioarele. Mă mişc mai greu”. Dacă nu l-a îngenunchiat războiul cu siguranţă cei 93 de ani ai săi n-au s-o facă. S-a aşezat pe scaun, iar cu mâinile s-a sprijinit de masă. În ochii lui se citea dorinţa şi nerăbdarea de a povesti. „În noaptea aceea am salvat viaţa a mii de camarazi” Am întors puţin capul şi pe mobilă, aşezate cu grijă se află patru medalii. „Bărbăţie şi Credinţă”, „Serviciul Credincios”, „Lupta Antifascistă” şi cea mai importantă dintre toate, „Virtutea Militară de Război”. Nicolae Frăţilă zâmbeşte şi îşi roagă soţia să i le pună în piept. „Virtutea Militară este cea mai mare distincţie militară”, ne explică el. „Eram pe front. Eu eram radiotelegrafist şi în acea noapte patrulam cu încă cinci camarazi de-ai mei într-un auto break. Ne îndreptam spre un oraş, undeva în Ucraina, pe care-l credeam liber. Dar nu era aşa. Inamicii erau încă acolo, camuflaţi, aşteptând să prindă în ambuscadă armata noastră. Îmi amintesc că era înainte de trei noaptea. La un moment dat, am văzut un moşneag care stătea pe o piatră lângă o fântână. Ne-am oprit să vorbim cu el. Era român şi când a auzit că şi noi eram… a înmărmurit. Ne-a spus să ne întoarcem cât mai repede, pentru că oraşul este plin de inamici. Ne-a arătat repede şi cu teamă punctele lor strategice şi ne-a implorat să ne întoarcem. După ce am cules informaţiile, ne-am întors. Era o noapte întunecată şi ai noştri erau să nu ne recunoască. Aproape ne-au împuşcat, dar n-a fost să fie. Am luat legătura imediat cu comandamentul şi am comunicat tot ce ştiam. Strategia s-a schimbat şi luptele au mai durat 2, 3 zile. În noaptea aceea am salvat viaţa a mii de camarazi”. Indiferenţa doare Soţia lui îl priveşte cu dragoste şi respect. Îşi aminteşte de acele vremuri de parcă ar fi fost ieri. Momente grele în care îl aştepta să vină acasă. S-au cunoscut în vreme de război la un bal, s-au îndrăgostit în vreme de război şi s-au căsătorit în vreme de război cu dispensă de la mitropolit, în postul Crăciunului. Carmen Victoria este descendentă a Moierenilor. Se spune că familia ei este una dintre cele mai vechi din Sibiu. Este botezată după Victoria Goga, iar străbunicul ei făcea comerţ cu caravana de căruţe de la Sibiu la Viena. O parte a casei în care cei doi bătrâni ne spun povestea lor, are peste trei sute de ani. A fost găsit bănuţul pus în colţul casei la construcţia ei. Împreună au trecut prin război, apoi comunismul care le-a luat tot. „Aveam o fierărie. Cred că am fost primul român care a vândut maşini de cusut în rate. Comuniştii mi-au luat afacerea şi mi-au dat în schimb despăgubiri de cinci la sută din ea şi un post la Porţile de Fier”, zâmbeşte nostalgic. „ªi acolo am fost primul român angajat”. Nimic din greutăţile vieţii nu i-a descurajat, nimic nu i-a întristat, nimic nu le-a adus păreri de rău… până astăzi. Cu o umbră de tristeţe pe chip, Nicolae Frăţilă ne spune: „Pe vremea mea era un patriotism extraordinar. Acum nu mai este. Aveam o idee, aveam un gând. Am luptat pentru o Românie întregită, fericită şi stabilă. Dar nu este aşa. Cei care ne conduc nu se gândesc decât la ei şi nu la cei care trăiesc pe acest teritoriu. Suntem nevoiţi să ne trimitem copiii să muncească în străinătate. N-am crezut că o să ajung să prind astfel de vremuri. Doare atât de tare. Parcă îşi bat joc de cei care au murit pentru România. Singurul lucru bun din ziua de astăzi este credinţa în Dumnezeu şi în poporul nostru”. Raluca Buduşan; Fotocredit: Sebastian Marcovici