Universitatea, fabrică de inteligenţă?

Zilele trecute a avut loc o întâlnire a lumii universitare în jurul unui subiect care a stârnit deopotrivă interese şi controverse. Deşi s-a dorit a fi o dezbatere, lucrurile nu au ajuns în punctul dorit, dar motivele nu mai sunt importante, acum. Ceea ce mi-am propus să spun a fost că acest concept de universitate = fabrică (indiferent de produsele pe care ea le oferă) este unul perimat de mai bine de 50 de ani. În sensul argumentelor mele aduceam pledoaria lui Alvin Toffler din „ªocul viitorului” (asta însemnând anii 70), care vorbea despre un sistem educaţional închistat într-un tipar al trecutului, care nu mai poate fi continuat. El vorbea despre şcoala construită după modelul fabrică, în societatea industrială, cu intrări fixe, cu pontaje, cu autoritate, cu subordonări, cu student ,,obiect al învăţării”, asupra căruia se produc transformări, până la şlefuirea finală a educaţiei. Atrăgea atunci atenţia Alvin Toffler despre faptul că acest sistem de educaţie trebuie să se conecteze la nou, că ştiinţa şi tehnologia se mişcă foarte repede, comparativ cu educaţia. Pentru că, spunea el, în viitor şcoala trebuie să se concentreze pentru a-i mări absolventului capacitatea de adaptare la mediu. ,,Analfabetul zilei de mâine”, afirma Toffler, ”nu va fi cel care nu ştie să scrie şi să citească, ci acela care nu ştie să înveţe continuu”. Corelând cu alte opinii pe aceeaşi direcţie, se consideră, la ora actuală, că o specializare prea îngustă a tinerilor îi condamnă la eşec, pentru că există riscul demodării calificării, în timp. Concluzia care se desprinde este aceea de a promova o educaţie generală, dublată de o educaţie permanentă. La ora actuală, şcoala în sine în toate formele ei nu reuşeşte să răspundă nevoilor societăţii. De vină pot fi mai mulţi factori: viteza cu care apar schimbările, diversitatea acestor schimbări, fragmentarea socială şi lista poate continua. ªcoala nu mai deţine monopolul transferului cunoaşterii ca în societatea industrială. De aici apare întrebarea legată de ce pot şi ce trebuie să facă universităţile. Dacă ne referim la inteligenţă, după cum afirmă psihologii, ea este constantă: te naşti cu ea şi foarte puţin o mai modifici, în timpul vieţii. Dar aici trebuie să intervină măiestria dascălilor care pornind de la Teoria Inteligenţelor Multiple a lui Howard Gardner, trebuie să găsească şi să dezvolte strategii de predare-învăţare-evaluare de natură să permită studenţilor să demonstreze modalităţile multiple de înţelegere şi să-i facă să-şi valorizeze propria unicitate. Această teorie ne dă posibilitatea ca profesori să facilităm învăţarea şi transferul informaţional pornind chiar de la plusurile şi minusurile intelectuale ale indivizilor, să structurăm activităţile de învăţare în jurul perspectivelor multiple de rezolvare a problemelor. Pe linia inteligenţei intrapersonale şi a celei interpersonale s-a cantonat Daniel Goleman, arătând că succesul, reuşita unei persoane în viaţă nu ţin de inteligenţa nativă, ci de inteligenţa emoţională. În acest sens trebuie să direcţionăm educaţia, astfel încât pe lângă competenţele profesionale dobândite (în care sunt incluse şi cunoştinţele), să li se formeze studenţilor şi să li se dezvolte această inteligenţă emoţională. În acest fel le vom asigura reuşita în viaţa. Cât priveşte raportul investiţie-profit, discuţia este nepotrivită. Sigur, suntem de acord cu abordarea neoliberală care pune în relaţie principiile economiei de piaţă cu managementul academic, dar nu trebuie să uităm că universitatea aduce ceva în plus prin cultură şi umanism. Dacă tratăm lucrurile într-o abordare radicală, ajungem rapid să declarăm că ar trebui să închidem cât mai multe şcoli, pentru că produc numai pierderi. Este o abordare periculoasă, de natură să ne întoarcă, de tot, în trecut, pentru că valoarea educaţiei nu poate fi măsurată la termene fixe, astăzi sau mâine. Ea se probează în timp, în generaţii care trec şi altele noi care rămân. Dar fără educaţie suntem condamnaţi la subdezvoltare. În antiteză cu alte categorii de resurse, care pe măsură ce se consumă duc la diminuarea profiturilor, în capitalul uman, valoarea activităţii oamenilor creşte, pe măsură ce aceştia acumulează experienţă. Robert Reich (1996) afirma: ,,cei care au avut şansa unei pregătiri foarte bune, urmată de o perioadă de experienţă la locul de muncă, având o activitate complexă, pot să devină tot mai valoroşi cu timpul, fiind greu de depăşit de alţii. De fapt, avantajele lor se pot prelungi peste generaţii, atunci când cştigurile lor suplimentare sunt investite în studiile copiilor lor.” De aceea consider că investiţia în educaţie este singura cale pentru noi toţi şi, reducând la tiparele geografice – pentru societatea sibiană – de a-şi asigura continuitatea şi trăinicia, profitul se va vedea în ceea ce vom lăsa în urmă, noi toţi cei care trecem pe aici. Prof. dr. ing. Dan Maniu Duşe