Pe Câmpia Ialomiței, unde vântul bate-n unghi ascuțit și fără metafore, Unirea Slobozia și A.F.C. Hermannstadt au scris o poveste care a început ca o calamitate și s-a sfârșit ca o izbăvire. 2–2, un scor ce, pentru sibieni, are gust de miracol întârziat și de mustrare dulce-amăruie.
Meciul a început prost pentru noi, aproape ofensator pentru răbdarea suporterului sibian. În minutul 6, Patrick Dulcea a deschis scorul pentru gazde, iar apărarea noastră a părut din nou prinsă între două gânduri: să intervină sau să contemple? A ales, desigur, varianta hamletiană – contemplarea. 1–0. Un început care ne-a amintit, cu o fidelitate enervantă, de toate debuturile noastre ezitante din ultima vreme.
Și dacă speram la o reacție rapidă, am primit, în schimb, o lungă perioadă de fotbal cenușiu. Hermannstadt a alergat, dar fără direcție. A pasat, dar fără intenție. Mingea era plimbată ca o valiză fără etichetă pe un peron cu peluză: nimeni nu știa exact unde trebuie să ajungă.
Repriza a doua a adus și al doilea gol al gazdelor, în minutul 54, prin Cristian Ponde. 2–0. Și atunci, în acel moment, meciul părea închis, sigilat, arhivat. Sibienii erau condamnați la încă o înfrângere din aceea care nu supără prin scor, ci prin lipsa de reacție. Hermannstadt juca exact ca o echipă care nu crede că mai poate întoarce nimic. Și, paradoxal, tocmai atunci a început să arate ce poate.
Dar ce s-o fi întâmplat? Le-o fi tras cu ochiul coana Fortuna din tribună? S-o fi rupt ceva în sufletul jucătorilor? Sau pur și simplu au realizat că nu mai au nimic de pierdut? În minutul 82, Sergiu Buș a reaprins fitilul. Un gol muncit, venit dintr-o fază în care, în sfârșit, mingea a avut direcție și sens. 2–1. Un gol care nu promitea neapărat minuni, dar măcar anunța că povestea nu s-a sfârșit.
Și apoi a venit minutul 90+9. Da, 99. Un minut în care fotbalul își permite luxul de a deveni legendă. Macedoneanul Marko Gjorgjievski a înscris golul egalizator, iar mingea a intrat în plasă ca o izbucnire de orgoliu. A fost un gol care nu ține de tactică, nici de schemă, ci, vorba filosofului, de voința pură. Și de multă încăpățânare. De acel „nu” spus răspicat destinului. 2–2. Un scor smuls, nu câștigat. Un punct care nu rezolvă toate problemele, dar care ne salvează onoarea.
Și totuși, să nu ne îmbătăm cu emoția ultimului minut. Hermannstadt a jucat slab timp de peste 80 de minute. A fost inertă, lipsită de idei, vulnerabilă. A avut nevoie de două goluri primite și de ceasul disperării pentru a-și aminti că știe fotbal. Asta e ironia noastră: jucăm cel mai bine atunci când suntem puși cu spatele la zid!
Pe drumul către casă, trebuie că acest egal a fost povestit tare frumos. S-o fi vorbit, e musai, despre caracter, despre luptă, despre revenire. Și e corect așa. Dar undeva, între aceste cuvinte, trebuie să rămână și adevărul: nu poți trăi la nesfârșit cu miracolele de tipul celor din minutul 90+9. Pentru că, într-o zi, ele nu vor mai veni.
Dar în această seară, la Slobozia, ele au (re)venit. Iar pentru câteva clipe, a fost de ajuns. Și asta deoarece, pentru sibieni, Moș Crăciun a venit în mai, cu un punct mai mare decât toată Câmpia Ialomiței.
Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu 100%. Dacă vrei să afli și mai multe povești, interviuri și vești bune în fiecare zi, susține-ne cu o recenzie – dă click AICI
