Pe stadionul din Voluntari, într-o seară care ar fi trebuit să fie despre supraviețuire și caracter, A.F.C. Hermannstadt a ales să joace rolul principal într-o tragedie pe care suporterii sibieni o văzuseră deja de prea multe ori. Scorul final, 3–0 pentru F.C. Voluntari, a fost mai mult decât o înfrângere. A fost actul final al unui sezon în care echipa de pe malurile Cibinului și-a săpat singură groapa, etapă după etapă, greșeală după greșeală, avantaj risipit după avantaj risipit.
Cu o săptămână înainte, la Sibiu, Hermannstadt conducea cu 3–0 și reușea performanța aproape artistică de a transforma un triumf liniștitor într-un chin. Atunci am spus că echipa suferă de aceeași boală veche. Astăzi diagnosticul a devenit sentință, iar speranțele noastre de-a rămâne în SuperLigă și-au pierdut făptura de-aievea. Dar nu penalty-urile transformate în parfum de prima divizie de către croatul Matko Babić au retrogradat-o pe Hermannstadt. Nu golul lui Cătălin Tolea din minutul 90+7 a trimis-o în Liga a II-a. Retrogradarea a început cu mult înainte, în toate acele meciuri în care sibienii au uitat să apere un avantaj, în toate serile în care au confundat fotbalul cu improvizația și responsabilitatea cu hazardul. Ce-i drept, în unele meciuri sibienii au alergat fără istov, dar, iată, și fără de folosință.
Prima repriză a barajului fost încă suportabilă. Hermannstadt a părut că înțelege miza. A alergat, s-a apărat, a încercat să țină piept adversarului. Dar după pauză, castelul de nisip s-a prăbușit iarăși la primul val. În minutul 49, Babić a transformat un penalty și a deschis scorul. Apoi, în loc să vedem o echipă furioasă, disperată, gata să lupte pentru viața ei în SuperLigă, am văzut aceeași formație poltronă, nesigură și lipsită de personalitate care ne-a torturat tot sezonul. Al doilea penalty, în minutul 74, a fost aproape simbolic. Ca și cum fotbalul însuși ar fi vrut să ne mai dea o încă o lecție de umilință.
Sibienii au fost apoi niște cârtițe oarbe care ne-au prefăcut visele în niște mușuroaie păguboase. Ei au căzut într-o amorțire ursuză, gogind cu ochii deschiși și picioarele lenevoase până la fluierul final. Și pe când speranțele noastre se pitulaseră cu totul, pârdalnica de minge și-a făcut cuib din nou în plasa sibienilor; dar golul lui Tolea, din prelungiri, a fost doar sigiliul pus pe un dosar deja închis. Pentru că oaspeții n-au reușit azi decât să înalțe colbul de pe gazonul ilfovean. Și-așa au plecat sibienii azi acasă – ca niște păguboși mahmuri surghiuniți în boltele uitării din liga secundă.
Iar acum trebuie s-o spunem pe-aia dreaptă: ar trebui să le fie rușine! Rușine pentru felul în care au risipit șansa oferită de suporteri. Rușine pentru felul în care au tratat un sezon întreg. Rușine pentru că nu au înțeles niciodată ce privilegiu înseamnă să joci pe stadionul acesta frumos din Sibiu, în fața unor suporteri inimoși care au continuat să cânte chiar și atunci când echipa nu le oferea nimic în schimb. Suporterii sibieni au fost magnifici. Ca întotdeauna. Au mers prin ploaie, prin frig, prin dezamăgiri. Au umplut tribunele când clasamentul era o rană puroindă. Au sperat chiar si atunci când orice om rațional ar fi renunțat la speranțe. Iar Hermannstadt i-a răsplătit cu o retrogradare. Sincer vorbind, jucătorii aceștia nu merită asemenea suporteri! Și nici stadionul pe care joacă!
Cât despre domnii Marius Măldărășanu și Dorinel Munteanu, poate că primul lucru pe care ar fi trebuit să-l predea elevilor lor nu este nici presingul, nici construcția, nici fazele fixe. Poate că ar fi trebuit să-i învețe ceva ce până și un copil observă cu ochiul liber: cum se păstrează un rezultat. Fiindcă această lacună durează de ani întregi. De doi, poate chiar trei ani, Hermannstadt pierde puncte și meciuri exact în același fel. Conduce și se prăbușește. Marchează și se sperie. Obține avantaj și îl aruncă pe fereastră. Schimbăm antrenori. Schimbăm jucători. Schimbăm strategii. Dar problema rămâne aceeași, ca o pată de igrasie pe zidul unei case vechi.
Și poate cea mai mare ironie este că echipa are atacanți buni: Buș și Chițu și-au făcut de cele mai multe ori datoria; la fel Neguț și Balaure la mijlocul terenului. Numai că fotbalul nu se joacă doar în careul advers. Se joacă și în propria jumătate de teren. Iar acolo, Hermannstadt a fost prea des o cetate cu porțile larg deschise.
Acum urmează Liga a II-a. Iar dacă lucrurile vor continua în același fel – cu aceeași lipsă de caracter, aceeași fragilitate defensivă și aceeași incapacitate de a învăța din greșeli –, nu m-ar mira deloc ca peste un an să discutăm nu despre promovare, ci despre Liga a III-a. Sună crud. Dar după o asemenea seară, adevărul nu mai poate fi îmbrăcat în catifea.
Pe Cibin s-a stins lumina SuperLigii. Iar cei care au stins-o poartă tricourile lui Hermannstadt. Din toamnă vom juca în hruba subpămanteană a Ligii a II-a, unde, ca în bolgiile dantești, domnește o noapte veșnică. Iar nouă, suporterilor sibieni, nu ne rămâne decât să suduim cu glas gros și plin de obidă.
Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu 100%. Dacă vrei să afli și mai multe povești, interviuri și vești bune în fiecare zi, susține-ne cu o recenzie – dă click AICI
