Pe Municipalul sibian, într-o seară care trebuia să miroasă a izbăvire și a liniște, A.F.C. Hermannstadt a învins-o pe F.C. Voluntari cu 3–2, în prima manșă a barajului pentru rămânerea în SuperLigă. Dar victoria aceasta, deși trecută în catastiful oficial drept succes, a avut gustul unui vin care nu s-a maturat cum se cuvine în beci: dulce la început și amar la sfârșit. Pentru că Hermannstadt a făcut din nou ceea ce face de mai bine de doi ani: s-a speriat de propriul avantaj.
În prima repriză, sibienii au fost frumoși ca o fanfară militară într-o duminică dimineață cu un cer ce mirose a boabe de rouă și a copilărie. Au atacat cu poftă, au combinat bine, au presat aproape de careul oaspeților; iar Voluntariul – echipă de Liga a II-a, să nu uităm asta, – părea prinsă într-o ploaie rece de primavară pentru care nu avea umbrelă.
Cristian Neguț, omul care mai nou joacă fotbal ca și cum ar avea jar în ghete, a deschis scorul în minutul 26. Un gol curat, de atacant lucid, venit firesc, ca o răsplată pentru tot elanul sibian. Și trebuie spus fără zgârcenie: Neguț a devenit sufletul ofensiv al acestei echipe. Marchează aproape meci de meci, și ține singur aprinsă lumina într-o casă în care instalația electrică se scurtcircuitează mereu.
Apoi, Silviu Balaure a făcut 2–0. Stadionul fremăta, iar suporterii sibieni, acei oameni extraordinari care își iubesc echipa cu încăpățânarea cu care țăranii își iubesc glia, au început să creadă că, în sfârșit, vor avea o seară tihnită.
Iar când Sergiu Buș a înscris pentru 3–0, în minutul 47, totul părea terminat. Buș, și el într-o formă splendidă, loveste și el, în ultimele luni, ca un haiduc bătrân care încă știe unde-l doare mai tare pe boierul avar de goluri din poarta adversă. Buș marchează aproape în fiecare meci și face, împreună cu Neguț, ceea ce ar trebui să-și facă întreaga echipă: datoria.
Dar de-aici începe tragedia sibiană. Veche, obosită, repetitivă ca refrenul un cântec prost de cârciumă. Din minutul 52 până în minutul 54, Hermannstadt a primit două goluri. Două! În două minute! Mihai Roman și apoi Radu Crișan au redus diferența, iar apărarea sibiană a arătat din nou ca o poartă veche de lemn, făcută manguri de prima rafală de vânt. Este inacceptabil. Nu există alt cuvânt. Nu poți conduce cu 3–0, acasă, într-un meci care valorează cât un sezon întreg, și să ajungi să tremuri în fața unei echipe de Liga a II-a. Nu poți să transformi un meci liniștit într-o dramă ieftină doar pentru că fundașii tăi se apără ca niște oameni care au aflat regulile fotbalului în autobuz, în drum spre stadion.
Și mai grav este că problema aceasta nu e nouă. Hermannstadt schimbă președinți, antrenori, jucători, probabil într-o zi va schimba și gazonul cu totul, dar nimeni nu pare să observe boala de care suferă de atâta amar de vreme: imposibilitatea, deja cronicizată, de a ține de rezultat!
Apărarea noastră este prea slabă pentru SuperLigă. Fundașii greșesc cu regularitatea pendulului unui ornic, iar linia mediană, cu o singură excepție, e atât de mediocră încât nu ajută nici la construcția jocului, nici în apărare. E un mijloc de teren care trece prin meciuri ca un funcționar printr-o zi de luni: fără vlagă și fără urmă. Și totuși, există fotbaliști adevărați: Neguț. Buș. Chițu. Oameni care își fac meseria. Dar cu o floare nu se face primăvară, iar cu trei jucători nu se construiește o echipă. Sibienii au țupăit, au asudat, în zadar însă. Iar indicațiile lui Dorinel Munteanu au fost doar răcnete într-o sfadă de surzi. Am năzuit, fără de folos, la barem încă un gol al Hermannstadtului: poarta oaspeților s-a arătat însă a fi trântită în zăvoarele neîncrederii echipei gazdă.
La final, Municipalul a rămas în picioare și și-a aplaudat echipa. Minunații suporteri sibieni au cântat, au sperat, au împins echipa din spate, cum fac mereu, indiferent dacă plouă, ninge sau se prăbușește clasamentul. Din păcate, adevărul doare: Hermannstadt nu îi merită! Pentru că acești oameni oferă dragoste necondiționată unei echipe care continuă să transforme fiecare meci într-un exercițiu de suferință inutilă.
Da, sibienii au câștigat. Dar victoria aceasta nu a liniștit pe nimeni. A fost doar încă o dovadă că, în burgul pe Cibin, teama de a câștiga e mai mare decât frica de a pierde.
Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu 100%. Dacă vrei să afli și mai multe povești, interviuri și vești bune în fiecare zi, susține-ne cu o recenzie – dă click AICI
