Pe Municipal, într-o seară de mai în care cerul părea spălat cu apă rece de munte și clopotele Sibiului parcă băteau mai rar, ca înaintea unei aspre judecăți, Hermannstadt și-a privit destinul drept în ochi. În față stătea FCSB, campioana încoronată a țării, echipă cu pompoane de mătase la bocanci și cu obiceiul de a-și lăsa adversarii să vorbească singuri după meci.
Numai că, uneori, fotbalul își leapădă straiele cele purpurii și se întoarce la goliciunea Judecății de Apoi din ultima etapă: cei flămânzi îi răstoarnă pe cei sătui, iar cei amenințați de prăpastie găsesc în ei o forță nebănuită. Hermannstadt nu doar că și-a câștigat dreptul de a merge la barajul pentru salvgardarea prezenței în SuperLigă, unde o așteaptă FC Voluntari într-o dublă manșă cu miros de verdict apoftegmatic, dar a făcut-o într-un fel care ne-a lăsat pe noi, sibienii, cu ochii umezi și vorba suspendată, printr-un joc atât de curajos și de frumos încât bătrânul Municipal părea, pentru întâia dată după multă vreme, că își amintește de tinerețe.
FCSB a venit cu aroganța calmă a campioanei en titre. Cu pas sigur, cu nume grele, cu acel aer de echipă obișnuită să intre pe teren ca în propriul salon. Numai că Hermannstadt, echipă atât de des certată și ironizată în acest sezon, a avut deodată ochi de lup flămând și inimă de haiduc. Din primul minut s-a văzut altceva. Pase rapide, presing sufocant, dueluri câștigate cu o furie lucidă. Sibienii nu se mai mișcau ca niște funcționari trimiși la muncă, ci ca niște jucători adevărați, care și-au regăsit, în sfârșit, orgoliul. Și-atunci, Municipalul a început să cânte, cuprins de un amar de dragoste pentru echipa-i favorită.
În minutul 37, bulgarul Bozhidar Chorbadzhiyski, fratele de cruce al haraminului Delyo din baladele slavone, a șutat furtunos, iar mingea, fantasmă gogoloață a boabelor de rouă de pe gazon, a-nceput să se legene în hamacul porții bucureștenilor.
Golul său a fost lovitura de ciocan a unui tinichigiu care a îndreptat toate îndoielile adunate în acest sezon. 1–0, iar stadionul a explodat ca o tavernă în care cârciumărița tocmai a anunțat că vinul e gratis. Și pentru prima dată, după mult timp, sibienii nu s-au mai retras, speriați, în propriul teren.
Tocmai aici s-a văzut marea diferență față de alte partide: Hermannstadt nu a mai jucat cu frica în ghete. A continuat să atace, să preseze, să creadă. Iar FCSB, campioana atât de sigură pe ea, părea dintr-odată o orchestră care își pierduse dirijorul.
Apoi, în minutul 69, Sergiu Buș a înscris al doilea gol. Frumos, apăsat, cu sânge rece. Un gol de atacant adevărat, de om care știe că poarta nu e loc de politețuri. Și atunci întreg Sibiul a simțit că se poate. Ce ironie splendidă! Echipa care se împiedicase de ultimele clasate a venit acum și i-a dat lecții campioanei. Iar zăvozii cu ragilă roș-albastră la gât au lătrat cât au lătrat, însă nu au reușit să muște, barem o dată, din rezultat.
În seara asta, de pe Municipal s-au înălțat adieri piperate de mirodenii. Hermannstadt, atât de des acuzată că joacă fără curaj, a arătat, poate, cel mai bun fotbal al său din ultimii doi ani. Nu întâmplător, tribunele au rămas după meci să aplaude minute în șir, ca după un spectacol rar. Și trebuie să-i lăudăm, fără zgârcenie pe jucătorii sibieni. Pentru atitudine. Pentru curaj. Pentru felul în care le-au demonstrat sibienilor că echipa încă mai are ADN de SuperLigă.
Acum urmează Voluntariul. Două meciuri cât un sezon întreg. Două seri în care Hermannstadt va trebui să joace nu doar cu picioarele și capul, ci și cu sufletul. Dar dacă va juca precum în noaptea asta senină de mai, atunci poate că Sibiul nu va fi nevoit să se scoboare-n bolgiile vitregite de soartă ale Ligii a II-a. Iar după meciul cu FCSB din seara aceasta, au început din nou să ne sfârâie lacomi tăciunii de sub spuza speranței.
Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu 100%. Dacă vrei să afli și mai multe povești, interviuri și vești bune în fiecare zi, susține-ne cu o recenzie – dă click AICI
