Articol de Daniel Deleanu
Într-o seară dogoritoare de iulie, când Bucureștii păreau copți într-o varniţă dintr-un basm oriental, iar tribunele roiau de iluzii roș-albastre ca stupii din poeziile lui Macedonski, FCSB și Hermannstadt s-au înfruntat ca două corăbii care s-au întâlnit din greșeală pe aceeași mare.
Noi, sibienii, am coborât în Capitală cu speranța agățată în crampoane și cu sufletul strâns într-o basma de pelin. Gazdele – FCSB, această echipă cu o istorie cât o enciclopedie cu pagini nicicând mototolite, indiferent ce nume a purtat ori cine a păstorit-o – au intrat pe teren cu pieptul rotund și pașii largi, ca niște domni care au moștenit casa de la părinți și cred că oaspeții n-au voie decât să admire mobila.
Și a venit minutul 3… al prelungirilor, bineînțeles. Căci ce e FCSB-ul fără o ultimă suflare, fără o tresărire în prag de final? Alexandru Stoian, copil cu nerv și glezne agere, a pus mingea în poartă cu o lejeritate de flăcău care știe că n-are timp de cumpărat flori.
Dar până acolo, să nu uităm de minunea noastră – Kalifa Kujabi, zvârlugă din zările fierbinți ale Gambiei, care în minutul 75 l-a învins cu o lovitură de cap bine plasată pe Târnoveanu, provocându-i portarului bucureștean un tantrum ce l-ar putea face invidios pe orice țânc de la creșă. Golul acesta fost ca o izbucnire de trâmbiță în liniștea unui cimitir al speranțelor. A plecat mingea de pe capul lui Kalifa ca o pasăre călătoare care s-a săturat să zboare fără țintă. S-a dus, s-a dus, și a mușcat din plasa bucureșteană întocmai unui un lup dintr-un vis de iarnă.
Sibienii s-au strâns apoi în jurul porții precum o ceată de haiduci păzind un cufăr de argint. Jucătorii FCSB-ului au împins, au urlat, au cerut penaltyuri din priviri și au căzut teatral, ca într-o piesă de la Nottara. Arbitrul, cu fluierul tremurat de emoții televizate, a lăsat mingea să curgă. Și a curs. Până a venit minutul 90+3…
A fost în cele din urmă egal. Un egal cât o rană mică, dar adâncă. Pentru ei, gustul amar al neîmplinirii. Pentru noi, dulceața unui punct smuls din buzunarul unui rege – parcă un pic cam zdrențăros în această seară –, dar totuși rege…
Și ne-am întors la Sibiu cu o zbatere în piept și cu numele lui Kujabi scrijelit în inimile noastre cu „condeiul din care se plămădesc visele”, vorba Marelui Will. Căci fotbalul nu e doar despre goluri, ci și despre cum le porți în inimă, mai ales când vin dintr-un cap care a înțeles, și la propriu și la figurat, că mingea poate fi uneori o rugăciune. Iar în noaptea asta, pentru noi, sibienii, a fost…
Vrei mai multe informații, știri bune, reportaje și interviuri pe zi? Ne-ar ajuta foarte mult o recenzie de la tine. Intră AICI.
