Articol de Daniel Deleanu
Pe terenul cenușiu al Metaloglobusului, acolo unde fotbalul miroase mai mult a praf industrial decât a ambiție, Hermannstadt a jucat din nou un meci din acelea care nu te ucid, dar îți strivesc încet, metodic, speranța. Căzuse seara peste Clinceni ca o pătură grea, iar sibienii au intrat pe teren cu starea de spirit a unor călători obosiți care au greșit drumul către centrul localității și s-au trezit la periferie.
În primele minute, jocul nostru a fost o plimbare prin negură. Pase lente, gânduri încețoșate, ca o echipă care se teme să alerge, să greșească, să trăiască. Metaloglobus nu a arătat nimic spectaculos, dar nici n-a avut nevoie: Hermannstadt s-a ocupat singură de munca grea – aceea de a-și încurca propriile picioare. Și totul a curs așa, într-o liniște stânjenitoare, până în minutul 60, când băieții noștri au hotărât, în felul lor generos și lipsit de inspirație, să ofere adversarului un penalty.
Dragoș Huiban a executat cu platitudinea metodică a unui funcționar care pune ștampila pe un dosar – simplu, precis, fără poezie. 1–0, iar în tribunele aproape goale ale comunei ilfovene a vibrat un aer de încredere, ca un ecou prelung al neputinței sibiene.
Dar ce e o tragedie dacă nu preludiul unui alt act, la fel de cenușiu? Hermannstadt s-a trezit abia după gol, ca un om speriat de propria-i umbră. A început să împingă jocul, să fugă după mingea pe care, până atunci, o privise ca pe un obiect interzis. Și, într-un final, în minutul 82, soarta a făcut un gest de milă: un penalty pentru noi. Cristian Neguț, cu pașii măsurați și privirea de om care știe că poartă o povară, a trimis mingea în plasă. 1–1 și, pentru o clipă, am simțit că timpul își ține respirația.
Doar că marile echipe știu ce să facă după ce egalează. Noi? Noi ne-am retras, ne-am pierdut curajul, am ținut de rezultat ca un boschetar de o sacoșă cu sticle goale. Finalul a fost un fel de rugăciune în tăcere, o așteptare disperată a fluierului, un „să nu se întâmple nimic rău”.
Și așa s-a terminat meciul: cu un egal care nu încălzește pe nimeni, cu un punct cules de pe asfalt, fără gust și fără sens, precum o frunză putredă de noiembrie. Hermannstadt pare că joacă mereu în aceeași piesă: un act de început promițător, urmat de un labirint de greșeli și un final din care nu rămâne decât oboseala. Adevărul e simplu și crud: nu poți cere mai mult de la o echipă care se teme de propria victorie ca de un duș rece.
Dacă băieții noștri continuă să se târască așa prin campionat, anul viitor nu vom mai citi cronici despre Superliga, ci despre vizite la Slobozia, Brăila și Dumbrăvița. Liga a doua ne face deja cu ochiul și, la cum jucăm, întoarcem capul cu o jenă vinovată.
Un egal obținut dintr-un penalty și din neputință. Asta a fost tot. Restul? O poveste pe care e mai bine să o uităm până duminica viitoare.
Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu 100%. Dacă vrei să afli și mai multe povești, interviuri și vești bune în fiecare zi, susține-ne cu o recenzie – dă click AICI
