Articol de Daniel Deleanu
Fotbalul, uneori, e ca un roman neterminat. Se scrie cu sudoare, cu iluzii, cu pase care ar trebui să rupă cerul, dar sfârșesc în nisipul timpului. Aseară, la Sibiu, Hermannstadt și Petrolul au creat o poveste fără capăt, o simfonie a cărei glorie a fost spoliată de cacofonia ultimei note, un drum promis, dar pe care niciodată nu a ajuns cineva la destinație.
Pe stadion, frigul se strecurase printre cei 3400 de spectatori ca un hultan prefăcut, iar mingea părea și ea prizoniera unei vrăji, sărind mereu prea departe de ghetele potrivite. Primele 45 de minute au fost ca o ciuleandră jucată în cizme de plumb: Nici ritm, nici strălucire, doar multă încordare și mingi trimise fără țintă, de parcă jucătorii s-ar fi ghidat după un cer fără stele.
Și totuși, a doua repriză a venit cu promisiuni. Hermannstadt a început să preseze, să viseze la victorie, să creadă că norocul are și el cărare pe la poalele Cindrelului. Iar în minutul 83, după o lungă așteptare, orașul a tresărit: Sergiu Buș, cu flerul unui vânător care își pândește prada, a speculat o gafă de pomină a portarului Bălbărău. Mingea, parcă rușinată de ce se întâmplase, s-a strecurat blând în plasă, iar stadionul a răsuflat ușurat: 1 – 1. Părea că soarta și-a întors fața spre noi, măcar pentru o clipă.
Dar fotbalul nu e pentru cei care își permit să creadă (și să se încreadă) prea devreme. Sibienii au încercat să închidă jocul, să îmblânzească ultimele minute, dar Petrolul n-a renunțat la târnuiala de pe teren. Iar în minutul 94, când lumea deja își făcea planuri pentru drumul spre casă, a venit dezastrul: Ricardinho a centrat din „nimic”, mingea a plutit peste careul nostru ca un gând rău, și Valerică Găman a deviat-o cu măiestrie în propria poartă. Viteazul Căbuz a privit neputincios cum plasa se zbate ca un pui de vultan în gura unei fiare, iar tabela, nemiloasă azi cu sibienii, s-a schimbat la 1 – 1.
Așa s-a sfârșit totul. A fost un meci cât o stradă îngustă, fără ieșire. O seară în care victoria ni s-a arătat ca o fată frumoasă la fereastră, doar ca să tragă perdeaua când ne căzuse mai cu tronc. Pentru Hermannstadt, rămâne amarul unui egal simțit ca o înfrângere. Pentru elevii lui Adi Mutu, un cadou neașteptat, împachetat în neatenția noastră.
Și uite-așa, am mai scris o pagină de cronică sibiană din acest campionat al marilor speranțe și al micilor tragedii. Ne vedem la următoarea luptă, cu inima plină de fotbal și cu nădejdea că data viitoare mingea nu ne va mai râde în față.
