Familia Negrea, sibiană la origine, a avut opt copii, dintre care, patru (Dumitru, Gheorghe, Nicolae și Valer) și-au dedicat viața boxului. Tatăl, nefiind de acord ca aceștia să boxeze, le spunea adesea: „Dacă vreţi bătaie (…), vă dau eu, de ce să vă bată alții?”.
Fratele cel mare, Dumitru, a fost și cel care și-a pus primul mănușile de box, dar nu a stat prea mult în ring, preferând colțul acestuia. Așa că a urmat o școală de antrenori, urmând apoi să antreneze sportivi de la secţia de box IPAS şi la CSŞ Şoimii Sibiu.
Acesta a reușit să „scoată” doi campioni, Emil Bihoreanu şi Constantin Tiţoiu, ambii antrenând la rândul lor sportivi care au reușit rezultate impresionante. Nicolae a luptat și acesta la nivel înalt, mai ales în timpul stagiului militar, făcând parte din lotul românesc, după care a devenit antrenor la CSM Sibiu. Cel mai mic dintre frații care au ales să intre în lumea boxului a fost Valer, un apreciat arbitru, participând la multe din competiţiile interne, dar și la galele internaţionale.
„Acei bărbați minunați și mănușile lor de box”
Într-o zi, mergând prin parcul Subarini, mă opresc la „dulăpașul cu cărți”. Sunt curios ce cărți mai „aruncă” sau donează, ca să folosesc un termen mai blând, oamenii în aceste microbiblioteci. Printre mormanul de cărți în limba germană, manuale vechi de mecanică și coperți pe care scrie cel mai adesea „Editura Politică”, am dat de o carte a scriitorului George Mihalache: „Acei bărbați minunați și mănușile lor de box”.
Am luat-o să o răsfoiesc, iar printre cei trei sportivi a căror viață era povestită printre rânduri l-am aflat și pe Gheorghe Negrea. Am parcurs repede cele cca 40 de pagini scrise despre sibian, și mi-am zis că merită un omagiu pentru faima ce a adus-o Sibiul. Gheorghe Negrea (cunoscut și Ghiță) s-a născut în data de 21 aprilie 1934. A început să practice boxul în 1948, la îndemnul fratelui său Dumitru, la clubul ASA Sibiu, intrând sub tutela maestrului emerit Victor Alexandru. Povestea campionului pornește mai de grabă cu stângul.
Mămăligă sau cozonac
L-am întrebat pe maestrul emerit Emil Bihorean, ce își mai aduce aminte de campion și ce a auzit despre acesta de la frații acestuia. „L-am cunoscut mai puțin pe Gheorghe Negrea, venea mai rar la Sibiu, dar ce pot spune despre acesta este că era un om foarte modest și corect”, îmi spune maestrul emerit Emil Bihorean. „Odată un general, nu-mi mai amintesc numele acestuia, l-a întrebat (pe Gheorghe Negrea): «În mâna stânga am mămăligă, în dreapta am cozonac. Ce alegi?». Sportivul a răspuns: mămăligă. Prin acest joc de cuvinte, generalul voia să-i propună lui Negrea să devină ofițer”.
„Început stângaci”
Gheorghe Negrea (cunoscut și Ghiță) s-a născut în data de 21 aprilie 1934. Acesta a început să practice boxul în 1948, la îndemnul fratelui său Dumitru, la clubul ASA Sibiu, intrând sub „tutela” maestrului emerit Victor Alexandru. Povestea campionului pornește mai de grabă cu stângul.
„E un bătăuș și atâta tot”
Povestea sportivului începe în anul 1952, când Lucian Popescu, Marin Stănescu, Gheorghe Lungu și Gheorghe Popescu, antrenorii lotului național, stau pe malul lacului Snagov și se întreabă ce caută tânărul sibian, Gheorghe Negrea, în tabăra de pregătire, știind că vorbiseră cu antrenorul Victor Alexandru să îl trimită pe Teodorescu. „Zicea (antrenorul) că sunt mai bun ca Teodorescu”, a răspuns tânărul pugilist când a fost la rândul său întrebat ce caută acolo. Nu se sinchisea să mai caute explicații, așa că îl primesc doar să vadă „ce îi poate capul”.
După o lună de antrenamente, în care tânărul sibian își arată „talentele”, antrenorii ajung la concluzia unanimă că: „E un bătăuș și atâta tot. N-o să iasă nimic din el”. Aș că îl trimit înapoi acasă. Tânărul pleacă puțin dezamăgit după experiența de la București. Pusese și în greutate, ajungând de la cele 57 de kilograme, la 68. Aflându-se în tren, se tot se gândește ce va spune maestrul său despre această „evoluție” în greutate fizică.
„La mănuși”
Anul următor, în 1953, Negrea apare oficial pe lista cu lotul pentru Festivalul Tineretului din vara acelui an, aflat sub tutela antrenorului Lucian Popescu, la Dinamo. „Vechiul pugilist strâmba din nas. Negrea nu făcuse niciun progres pe linia tehnică. Se mulțumea să se înfigă în luptă, transformând mereu reprizele «la mănuși», cu Ghiță Velicu și Pintea, în bătălii în toată regula”, notează George Mihalache.
Ion Popa, care coordona pregătirile pentru competiție, se oprește într-o zi să-l întrebe pe sportiv de ce bate așa tare la antrenamente, la care Negrea îi răspunde: „Maestre, (…) eu ori mă bat, ori nu mă bat, asta e”. Antrenorului experimentat nu îi palce acest răspuns și îl pune pe sibian să se bată cu Pintea. La finalul meciului, îl trimite pe Negrea din nou acasă, urmând ca Pintea să meargă la competiție (n.red. unde pierde prin KO în meciul contra lui Laszlo Papp).
A treia oară cu noroc
Dar sibianul nu se lasă cu una cu două. În luna martie a anului 1954, Negrea vine la București, unde se antrenează pentru a pleca la Moscova, unde se va confrunta cu selecționata U.R.S.S. Dar planurile nu decurg așa cum dorește tânărul. Urmează să afle trei lucruri neplăcute: „în loc de categoria mijlocie mică (not.red. Negrea), fusese desemnat să boxeze la semigrea; în loc de două reprize a trei minute, se stabiliseră trei reprize a câte trei minute; iar gazdele, în locul echipei de seniori, aruncau în luptă formația de tineret. Deznodământul era deci previzibil: tânărul sibian a cedat prin K.O. tehnic la Setkin”.
Văzându-l descumpănit, și știind de meciurile aranjate, Ion Popa îl invită pe sibian la Cluj pentru Jocurile Mondiale Universitare de la Budapesta. Și nici aici pare că soarta nu-l ajută, titularul pentru această competiție fiind clujeanul Al Toth. „Nu! Nu-i în regulă! Mă bat cu Toth și cine-i mai tare, ăla pleacă la Budapesta”, s-a enervat Ghiță. Cei din staff-ul clubului nu au nicio problemă în a vedea care era cel mai bun dintre cei doi. Surprinzător, Negrea este cel care câștigă meciul și pleacă la Budapesta ca titular la grupa mijlocie. Aici boxează cu maghiarul Plachy, fost finalist la „Europene”, pe care îl învinge. „Dacă mă bate și Plachy, gata, nu mai ce căuta la lotul național”, își spune Negrea înaintea meciului. A venit cu argintul acasă după această victorie neașteptată (not. red., aurul a fost luat de către sovieticul Satkov, cel ce avea să cucerească mai târziu, în trei rânduri, titlul suprem la „Europene”).
„De ce să fiu emoționat? Doar nu mă bat cu doi adversari deodată!”
În 1955 pleacă cu naționala într-un turneu în Suedia. Aici îl are ca prim adversar pe Stig Sjolin, campion european în 1951. Înaintea meciului, George Mihalache, aflat la un antrenament de-al lui Negrea, îl întreabă pe sibian dacă e emoționat, la care acesta îi răspunde sec: „De ce să fiu emoționat? Doar nu mă bat cu doi adversari deodată!”.
Până și regretatul antrenor Mielu Doculescu afirma că: „Nu cred că mă-nșel când spun că Negrea este un boxer de nădejde. Îl privesc la antrenamente și îl mă minunez de dârzenia, voința și meticulozitatea lui. S-a pus serios pe treabă. Nu face parte din categoria celor care trec «prin» box. Dacă și-a pus mănușile în mâini, nu se lasă până nu duce treaba la capăt. Așa că, după părerea mea, nu-l bate Sjolin, cât o fi el de Sjolin…”. Ceea ce se și întâmplă.
„La un pas de aur”
A doua luptă la acest campionat este contra lui Bertil Larson, pe care îl învinge. „Negrea îl torpilase de pe la început pe suedez cu directe la cap, scoțându-l din sărite, determinându-l să recurgă la obstrucții și lovituri neregulamentare. Negrea nu s-a sinchisit însă și a continuat să lucreze metodic, în linie, trimițându-l la podea cu un croșeu la figură în ultimul rând”, povestește Ion Popa. Este la un pas de aur, meciul pierdut cu Danielson îl va „râcâi” mult timp pe suflet pe Negrea.
Întânirea cu Marcu Spakov
După venirea din Suedia, Negrea se întâlnește pe holurile federației cu Marcu Spakov, vechiul antrenor al C.C.A.-ului (Clubul Sportiv Central al Armatei), care îi spune: ,,…Ai uitat că trebuie să-ți faci și armata? O faci aici, la București, și îți vom da posibilitatea să-ți continui și antrenamentele”, îi spune antrenorul. Negrea nu are ce să mai spună, trebuie să respecte ordinele.
Campion național
Pentru Gheorghe Negrea 1955 nu este un an prea rău. Trece la categoria semigrea, după sfatul lui Marcu Spakov, pe care o domină mulți ani. Doar Ghețu Velicu și Petre Zaharia mai au speranțe ca să-l „detroneze” pe sibian, mai ales Velicu, care are un meci de egalitate cu Negrea. „Adevărul este că Ghiță Negrea nu mai avea adversar în meciurile din țară (…) Câștigă fără emoții titlul național, depășindu-l clar pe Petre Zaharia…”, scrie George Mihalache.
Maestru al sportului
În anul 1956, anul Jocurilor Olimpice de la Melbourne, Ghiță Negrea îl învinge pe Ghețu Velicu, după ce acesta trimisese un comunicat de presă la Ziarul „Sportul”, în care scria că îl va învinge categoric pe sportivul sibian. După Victoria cu Velicu, îl învinge în finală pe Teodor Niculescu și, pe 5 iunie, „Gheorghe Negrea , împreună cu Constantin Dumitrescu și Ilie Dragnea au fost invitați la U.C.F.S. pentru a li se înmâna distincțiile de maeștrii ai sportului”, scrie Mihalache.
Lupta vieții lui
Prima luptă a lui Negrea este una pe care și-o va aminti cu mult peste ani. „…La 22 noiembrie au început Jocurile Olimpice, galele de box fiind găzduite la West Melbourne Stadium, o arena încăpătoare situată chiar pe malul fluviului Yarra.
Prima veste: Negrea intrase primul în horă și din fericire călcase cu dreptul, învingându-l la puncte pe sud-africanul Van Vouren. Toate comentarile vorbeau despre o luptă deosebit de înverșunată. Van Vouren contrase foarte eficace la început, pricinuindu-i bătăi de cap lui Negrea, dar acesta, epuizind perioada de «încălzire» tradițională, mai ales în competiţii grele, luase în mâini sigure conducerea și în cele din urmă își depășise adeversarul”, scrie Mihalache.
După mulţi ani, în 1973, referindu-se la lupta cu Van Vouren, Gheorghe Negrea spune: „Acesta este meciul în care am depus cel mai considerabil efort din toată cariera mea. Sud-africanul se dovedea un boxer complet, puternic, curajos, tehnic și cu lovituri ca de boras. Avea niște ochi care parcă te hipnotizau. Gongul final a marcat cea mai fericită clipă a vieții mele. Eram total epuizat. Pot spune că am luptat până Ia ultima picătura de energie în aceasta partidă! Fără un swing plasat în ultimele secunde, care l-a clătinat pe Van Vouren, probabil că arbitrii judecători nu s-ar fi hotărât nici azi pe cine să dea învingător!”.
După lupta cu Van Vouren, sibianul îl învinge pe favoritul nr. 1 al categoriei, italianul Panuzzi, în semifinală, și urmează să dispute finala, alături de Linca, cel care în cele din urmă câștigă medalia de aur și Titi Dumitrescu, care obține o medalie de argint.
Medalia de la Melbourne
Negrea ajunge în finală cu americanul Jim Boyd „…un negru foarte bine proporționat, atlet desăvârșit, extrem de rapid și puternic”, cum e descris. Meciul e povestit chiar de Negrea: „A sunat gongul și am început lupta. Imediat am simțit vâjâind prin aer lateralele și directele lui Boyd, dar le-am primt în blocaj și imediat s-a încins o bătălie aprigă, care a electrizat sala. Americanul manevra foarte bine în ring. Deodată am încasat un croșeu la ficat. Trebuie să recunosc, și mă strâmb de durere. Am tras aer în piept și am ripostat imediat cu un-doi-uri la figură! Am simţit că Boyd dă-napoi… Dar bărbia tot nu i-o găseam: și-o apăra foarte bine.
În rundul al doilea, Boyd a revenit curând la atac, lovindu-mă cu laterale la corp și m-a împuns din nou o durere la ficat. Înfuriat, m-am aruncat peste el să-l pedepsesc fară întârziere, dar contra m-a atins din plin și-am simțit că ringul se învârtește cu mine. Căzusem la podea, vedeam prin ceață, dar după numai două, trei secunde totul s-a limpezit și m-am ridicat ca și cum n-aș fi avut nimic. Boyd s-a repezit iar spre mine, dar l-am primit cu niște stângi la cap care i-au mai tăiat din elan.
Ne-am angajat apoi într-un corp la corp înverşunat… Și apoi n-am mai simțit cum trec minutele. Auzeam numai strigătele asurzitoare ale spectatorilor și glasul răgușit al lui Popa: «Pas lateral, Ghiță! Contră! Atacă acum…». Am ratat însă un croșeu care a trecut milimetric pe lângă bărbia lui Boyd. Sunt convins că această lovitură dacă și-ar fi atins ţinta ar fi schimbat radical faţa luptei. Dar abia greșisem ţinta și m-am trezit cu un upercut care mi-a muiat genunchii. Am căzut din nou, dar de astă dată am simţit că îmi secau puterile… Am strâns însă din dinți și mi-am spus: «În niciun caz nu rămîn la podea»… M-am ridicat și am reluat lupta. L-am băgat pe Boyd în colţ, după ce-l prinsesem cu câteva laterale, și am dat în el ca-ntr-un sac, ca să-mi răzbun umilința de a fi fost din nou la podea.
Apoi, deodată, am auzit ca prin vis gongul final. Eram amândoi încleştați în luptă la mijlocul ringului și simţeam sudoarea lui Boyd cum îmi intră în ochi. Avea obrazul tumefiat, dar nici eu nu arătam probabil ca Florin Piersic sau Alain Delon în acele momente. Arbitrul a tras de noi zdravăn ca să ne despartă și ne-am urnit, în sfârșit, spre colţurile noastre. Popa a dat sentinţa: «A fost mai bun Boyd, dar ai luptat curajos!»
Un scurt ocol spre casă
În drum spre casă, avionul TAROM ce era încredințat să aducă lotul olimpic acasă trebuie din cauza ceții, să aterizeze la Sibiu, unde toți din formație își petrec noaptea la Păltiniș. Numai Negrea, cu medalia de argint în mână, face o scurtă vizită familiei sale din Sibiu.
Primul român care a câștigat medalia de aur la europene
După argintul de la mondialele din Australia, Negrea câștigă aurul la Campionatul European din Praga (1957), unde îl învinge în finală pe bulgarul Petar Spasov. „La miezul nopţil, Karl Bohm îi prinde (not. red., lui Negrea) centura de campion european și îi dăruieşte cupa de cristal. Stropi de sudoare, lacrimi adevărate, de emoție și de bucurie s-au adunat în colţul pleoapelor. Negrea nu-și dă seama, e prea tulburat. Răsună imnul ţarii, iar drapelul tricolor se înalţă pe catarg sus, sus de tot…”, menționează Mihalache.
Un sibian de legendă
În palameresul lui Gheorghe Negrea au intrat 350 de meciuri, din care 13 au fost pierdute. Pe parcursul carierei sale a ieșit de șapte ori campion republican (not. Red., național), campion european la Praga (1957), a luat medalia de argint la Jocurile Olimpice de la Melbourne (1956) și a câștigat medalii de argint la „Europenele” de la Lucerna (1959) și Belgrad (1961).
A participat la trei ediții ale Jocurilor Olimpice, la Melbourne, la Roma, în 1960, unde s-a oprit în sferturile de finală și la Tokyo, în 1964, unde a fost eliminat în primul tur, în limitele categoriei 81 kg. Întors de la Tokyo și-a dorit să intre la categoria grea, dar nu a mai revenit la forma de altă dată, zicând: „Gata, nici mort nu mai boxez la semigrea! De altfel, nici nu mai am de gând să stau mult în ring. Dacă n-am reușit la Tokyo, ce rost mai are? Peste patru ani, la Mexico, împlinesc 35 de ani. E timpul să mă retrag. Cu singura consolare că am reușit totuși și eu ceva în viață, că am trăit câteva clipe de mare satisfacție, pe care nu le voi uita ușor…”
Vrei mai multe informații, știri bune, reportaje și interviuri pe zi? Ne-ar ajuta foarte mult o recenzie de la tine. Intră AICI.
 și-au dedicat viața boxului.){kind=link}