În această perioadă a anului, lumea satului românesc (și nu numai), mai de demult, cum spun bătrânii, vuia de tradiții. De la mic la mare, oamenii se adunau spre a pune la cale fel de fel de ritualuri rămase de la bunii și străbunii lor. Astăzi scârțâie „roata obiceiurilor”, se mai ține doar într-o bilă de rulment, până să nu se mai miște deloc. Nici Avrigul, micuțul orășel din județul nostru, Sibiu, nu se lăsa mai prejos. Aici puteam regăsi (tot mai rar astăzi și într-o variantă mai simplificată) tradiția „Cetelor de feciori” și „Meteleaua”. Prima începea odată cu postul Crăciunului și se termina prin ianuarie (și uneori nici atunci), iar cea din urmă se ținea în a patra zi de după Crăciun.
Dragostea de trecut
Maria Sabău este din Avrig, proaspăt aboslventă a Universității „Lucian Blaga” Sibiu, specializarea Conservare și Restaurare, în cadrul Departamentului de Istorie, Patrimoniu și Teologie Protestantă, actualmente masterandă. Aceasta, în timpul cercetării pentru un articol publicat în, nr. 6 al Revistei de Antropologie Culturală (2023), intitulat „Satul cu meteleaua și cele zece cete de feciori”, a stat de vorbă cu Adrian Stoica, absolvent de studii de etnografie, profesor de dans, fost membru de ceată și fondator al Ansamblului Folcloric „Purtata Avrigului”, despre obiceiul „Cetelor de feciori” din Avrig.
„Nu te puteai băga în ceată până nu ești capabil să cari singur un car de lemne din pădure”
Adrian Stoica îi povestește Mariei ce reprezintă „Cetele de feciori” și de unde vine această tradiție: „Cetele de feciori, așa cum îi denumește profesorul Ilie Moise, sunt niște înfrățiri între tineri. Nu te puteai băga în ceată până nu ești capabil să cari singur un car de lemne din pădure, spunea un unchi de-al meu. Să demonstrezi că ai trecut de faza de copilărie. Era un fel de pregătire a feciorilor de a merge în armată. Băieții erau actorii principali, fetele erau invitate ca musafiri. Nu era discriminare, ci doar un proces de călire al feciorilor care urmează să devină bărbați și cap de familie, ulterior. Dar activitatea în cadrul cetelor nu se termina odată cu terminarea stagiului militar. Continuau până se căsătoreau, atunci erau considerați oameni cu experiență. Cei căsătoriți erau rugați să ajute ceata la colindat”.
Pregătirea cetei
Maria, în discuția cu Adrian Stoica, a aflat că activitatea cetelor începe odată cu începutul Postului Crăciunului. „Având în vedere că activitățile agricole erau mult reduse, în timpul iernii, tinerii începeau să se adune pentru a reconstitui ceata. Își găseau gazdă, muzicanți, băutură și le arvuneau. Se face și o petrecere, dar cu păstrarea unui ritual. Cei care intrau în primul an în ceată se numeau <frigărari>. Aceștia erau puși la muncile casnice, să curețe cartofi, să ajute femeile care se ocupă de prepararea bucatelor.
Cei care urmau să plece în armată, <răgute>, erau puțin mai privilegiați. Se percepea o taxă simbolică pentru diverse cheltuieli: să achite un avans gazdei, pentru băutură, la muzicanți. Fetele, dar și femeile mai în vârstă făceau în acestă perioadă șezători. Pregăteau pentru feciori câte o pereche de ciucuri care erau puși la pălărie. Pe vremuri, în fiecare an se schimbau ciucurii cu alții noi. Dar de ceva timp se păstrează toți cucurii la costumație. Dacă mai aveai o drăguță din altă ceată, mai primeai niște ciucuri. Pe vremea bunicilor mei, dacă aveai iubită purtai peșchină, o podoabă la pălărie făcută din niște mugurași de trandafir, o bucățică de oglindă și alte zorzoane. Niște oameni mai în vârstă mi-au povestit că pe vremea când erau ei tineri, cei care aveau două drăguțe mai purtau două peșchini. În toată această perioadă, se făceau repetiții la colindele ce urmau să fie cântate în seara de Crăciun. Fetele mai experimentate învățau băieții mai mici să joace”, povestește bărbatul.
Seara de Ajun
În seara de Ajunul Crăciunului, după cum povestește Adrian Stoica, se adunau feciorii la gazdă, unde se întâlneau cu băbarii. Erau denumiți „băbari”, acei flăcăii căsătoriți. Dacă era nevoie ceata se împărțea în grupe, deoarece se merge din casă în casă, fără diferențe. Se colinda la ușă sau la fereastră, dar dacă gazda avea plăcerea, îi primea și în casă. Printre frigărari mai veneau copii mai răsăriți, de 12-13 ani, numiți și ,,dăsăgari” sau ,,iepe”, rolul acestora era de a căra până la gazdă cele primite de la oamenii colindați. Feciorii primeau hencleș și pecie (carne afumată), unele gazde mai agățau și un colac, care era pus la fereastra gazdei să-l vadă lumea din drum. Crâșmarul era cel care aduna banii, acesta era ales de ceillați ca fiind cel mai de vază fecior din ceată. După terminarea colindei, cetele se adunau la gazdă și cântau toate colindele din repertoriu. Se mulțumea onoratei gazde. După care frigărarii, îl luat pe cel mai vrednic dintre feciori, cum considerau ei, și îl dădeau cu capul de grindă, până acesta accepta să fie crâșmar anul viitor.
Zilele de Crăciun
Conform povestirilor lui Adrian Stoica, pe data de 25 decembrie, în Prima Zi de Crăciun, pe la amiază, feciorii, îmbrăcați în costume populare, se întâlneau cu muzicanții. Toți mergeau la gazdă, unde se desfășoară momentul când fetele ofereau feciorilor perechile de ciucuri. Pe lângă toate acestea, mândrele mai pregăteau două lumânări mari, ornate cu tricolorul românesc, și podoabe. O lumânare rămânea la icoana gazdei, iar cealaltă, în data de 26, era dusă de către crâșmar la biserică, împreună cu un pahar de vin și o donație pentru parohie. Data de 25 era o zi dedicată familiei. Nu se manifesta în afara cadrului gazdei, ceata fiind o familie. În data de 26 se mergea la biserică. Apoi se pleacă în alai, frigărarii stau în față, iar cei mai vechi stau în spate. Apoi cetele se adunau în centrul comunei și începeau să danseze. În ziua de 27 evenimentele sunt asemănătoare zilei precedente. Plecând spre casă pe lângă strigăturile de uliță, feciorii strigau:
„Foaie verde de alun,
Îmi pare rău după Crăciun,
Că a fost mare și-a fost bun”
Apoi se dădea drumul la un chef.
Meteleaua
Ceata nu se desface odată cu terminarea Crăciunului, spune Adrian Stoica. De obicei, a Patra zi de Crăciun era considerată ultima zi a cetei, numită și „Meteleaua”. În această zi, fetele se strângeau la șezători, atâtea la număr cât erau și cete de feciori, iar aceștia mergeau la fiecare în parte să joace fetele.
Spre dimineață se făcea un foc pe uliță, e legat de spartul Punții. Se gătea ceva, feciorii săreau peste foc, tot în semn apotropaic de curățare de rele și se prelungea petrecerea până la prânz. Pe vremea lui Adrian Stoica, tinerii nu se constumau, cum se face mai nou. „Când eram copil, feciorii nu se mascau. Doar îşi mânjeau faţa cu funingine de pe ceaun sau din vatră. Doar unul sau doi se îmbrăcau cu o blană de urs, ieşeau pe uliţă cu un ulcior cu funingine şi încercau să mânjească oamenii care ieşeau să-i vadă. Funinginea asta avea rol apotropaic”. În timp, acest obicei a luat o altă formă, devenind un fel de teatru popular, organizat în nişte scenarii alegorice de satiră, pe diferite teme, specifice vremii.
Declinul tradiței
Mai demult, tinerii din cete sărbătoreau noaptea de trecere de peste ani. Apoi, Cheful de final era în ianuarie, fără costume populare. Activitatea propriu-zisă a cetei se încheia în ajunul anului viitor, când crâșmarul preda ștafeta. „Actualmente nu mai sunt cete care să respecte toate tradițiile, de la fir la păr. Se mai adună câțiva bărbați să cânte, dar nu se mai respectă toate datinile, din păcate. Dar eu trag speranțe că ele vor renaște din propria cenușă, ca pasărea Phoenix, și sunt dispus să ofer tot ajutorul meu tinerilor care nu își lasă în uitare rădăcinile”, spune cu tristețe Adrian Stoica.
Credit foto: Maria Grancea
 tradiția „Cetelor de feciori” și „Meteleaua”.){kind=link}