„M-am născut fără să văd nimic”, îmi spune Daria Cosma, partenera mea de bicicletă, o fată care la prima vedere ți se pare că poate vedea tot. Însă Daria poate doar distinge puțin culorile și formele. Tânăra de 26 de ani poate privi, poate privi în sufletele oamenilor și îi poate citi. Daria a citit mult la viața ei.
A fost olimpică la matematică în clasa a șasea, a fost mai mereu prima din an, iar când să intre la facultate, la București, a ales psihologia, unde a intrat cu 10. Apoi a urmat un master tot în domeniu, iar în prezent lucrează la departamentul de resurse umane dintr-o companie din capitală, vorba aceea, „să știi a lucra cu oamenii merge în orice domeniu”.
A venit de la București la Sibiu pentru Unstoppable, evenimentul organizat de Urban Bike Revolution, pentru a cincea oară, care scoate persoanele nevăzătoare din locurile pe care noi, văzătorii privilegiați, nu le putem vedea, și îi urcă pe bicicletă.
Rodajul bicicletelor
La Unstoppable am participat și anul trecut, deci pot spune că am o oarecare experiență în ceea ce privește interacțiunea cu persoanele nevăzătoare. E sâmbătă, 28 iunie, ora 10:30. Ne întâlnim noi, piloții, la garajul de unde trebuie să luăm mijloacele de transport cu care nu cărăm doar un om, purtăm speranțele și încrederea celui din spatele nostru.
Andrei Rusu, organizatorul evenimentului și președintele asociației Urban Bike Revolution, ne strânge pe toți laolaltă și ne pune să ne alegem bicicletele. Eu am ales una alba. Pare să fie bună, cea de anul trecut mi-a cam dat bătăi de cap. E zarvă mare în jurul meu, 18 oameni își fac rodajul la biciclete, le spală, le umflă roțile, testează schimbătoarele. „Aveți grijă ca să lăsați pe viteza a doua schimbătorul din stânga, că altfel forțați lanțul și se poate rupe”, ne spune pe un ton părintesc Andrei.
,,Vrem să îmbinăm elementul de natură cu cel sportiv”
Încălecăm, care cum putem, pe bicicletele în tandem. E ca atunci când mergi cu camionul și trebuie să ai grijă cum faci virajele. O bună parte din biciclete au fost oferite de Asociația Tandem Arena, din București, special pentru acest eveniment. „Să mergi cu bicicleta în tandem nu e foarte diferit, față de cum ai pedala pe una normală, condițiile sunt ca să te simți în siguranță și să comunici foarte bine cu colegul tău de pedalat. Procesul de învățare este foarte rapid”, îmi explică organizatorul.
Din garaj intrăm pe strada Pompeiu Onofreiu. Aici e piatră cubică, bicicleta ne sare ca și cum am avea arcuri în loc de cauciucuri, ce-i drept, mai micuțe. Mergem spre Piața Mică, unde ne așteaptă gașca veselă de nevăzători. Pe drum, puhoi de lume, FITS-ul încă este în toi. Ajungem, după mai multe slalomuri printre oameni, la destinație și dăm ochii, aproape la propriu aș putea spune, cu oamenii pe care o să-i îndrumăm. Până unde? Până la Rășinari. „Anul trecut am mers prin pădurea Dumbrava. Pentru că vrem să îmbinăm elementul de natură cu cel sportiv, anul acesta mergem la Rășinari, deoarece s-a terminat pista care leagă Sibiul de localitatea învecinată”, afirmă Andrei.
Întâlnirea cu nevăzătorii
Începe ,,strigarea la catalog”: Marius, tu mergi cu Loredana, Dani tu mergi cu Constantin, Vasile, tu mergi cu Daria. După ce îmi aud numele, dau mâna cu partenera mea de drum, o iau de braț și îi fac cunoștiință cu ,,atelajul” ce ne va purta kilometri întregi. Am ajutat-o să-și pună casca, vesta reflectorizantă dată de Andrei, urcăm amândoi pe șei și facem o probă de bicicletă. Ne sincronizăm din prima.
Daria este o fată foarte frumușică, are părul brunet și ochii căprui, iar acei ochi parcă vorbesc, nu par lipsiți de lumină, chiar mi se pare că poate vedea. „Văd, dar foarte puțin și doar atunci când este lumină”, îmi spune. Și, slavă Domnului, afară este lumină, soarele este generos astăzi. După mai multe ture cu bicicleta aud un glas puternic. Andrei ne strigă. Urmează indicațiile. Ne explică cum să schimbăm vitezele, că trebuie să comunicăm cu partenerul nostru din spate și cel mai important lucru: să rămânem grupați.
Nici ploaia nici vântul nu ne poate opri!
După discursul spus de Andrei, o luăm din loc. Prima regrupare, aproape de Colegiul Național ,,Gheorghe Lazăr”. Acolo facem și poza de grup. Apoi îi dăm pedală, mergem unul în spatele celuilalt ca indienii, fiecare merge cum poate, nu am auzit claxoane insistente de la șoferi, e cert e început de weekend, orașul este relativ liber, deocamdată. Ajungem pe Bulevardul Corneliu Coposu. Începe agitația, de aici trebuie să ajungem în Parcul Sub Arini. În tot acest timp povestesc cu partenera mea, tot ce e în lună și în stele. Mi-a zis că Bucureștiul pentru ea este un loc potrivit deoarece sunt multe oportunități, dar dacă ar fi să aleagă, ar prefera Sibiul.
Deodată niște nori încep să invadeze cerul nostru albastru – un picur, doi picuri de ploaie – tradiția se repetă, avem parte de ,,botez” și anul acesta. Strop cu strop, ploaia începe să se întețească, copacii dimprejurul nostru nu prea ne apără. Ușor-ușor începe și privirea mea să devină tulbure, mi se udă ochelarii, dar nu-i nimic, mă uit peste ei. Cât poate să dureze ploaia?
Un ospăț câmpenesc
Și da, ploaia nu a durat decât câteva minute. Nu știu dacă tricoul meu este ud de transpirație sau de ploaie, probabil amândouă. După aproximativ 13 km și mult mai multe povești, ajungem la destinația finală. Aici ne așteaptă, peste pod, Carmen Ghidiu, președintele Asociațiilor Pensiunilor din Rășinari. În spatele acesteia, un cățel bătrânior, și un gard de piatră, iar în spatele acestor ziduri, specifice zonei, și porților de lemn date cu ulei ars, se află casa străbunicilor ei, Ana și Coman Lungu.
„Este o locație care îmi place să o deschid pentru diverse evenimente. În luna iunie am organizat foarte multe spectacole de teatru”, îmi spune gazda. De aici și scena de lemn din curte. ,,Ne place să ne deschidem porțile și să ne promovăm bucatele noastre tradiționale”. Și mai ce bucate.
Undeva în spatele scenei, sub un adăpost, sunt așezate pe niște baloți de paie, platouri cu legume: ardei, roșii, ardei, ceapă, preparate tradiționale locului: virșlii zemoși pe care atunci când îi gust parcă simt că behăie oaia lângă mine, vărzar, plăcnita tradițională locului cu urdă și cu mărar, o combinație fresh care face ca papilele gustative să joace jocul călușarul, un dans specific rășinărean. Brânză de-a locului, cașcaval, gogoși, șnițele, prăjitură cu caise și alte bucate care te fac să pedalezi și până la capătul lumii dacă este nevoie. „Încercăm să promovăm produsele locale. Economia locală să fie cât mai sustenabilă”, îmi spune Carmen.
Cu tandemul pe Via Transilvanica
Iau câte puțin din fiecare, pentru colega mea, apoi mă alimentez și eu. După ospăț, îmi vine chef de vorbă, așa că merg printre oameni. Dau în câmpul meu vizual de Adrian Tamaș, care se află alături de partenerul său văzător, Angelo Bude, ambii din Bistrița. Aceștia participă la eveniment încă de la prima ediție. Îi întreb dacă au mai făcut ceva notabil. Și au făcut. Dacă anul trecut au făcut o călătorie în tandem spre Constanța din Bistrița, anul acesta au făcut un proiect împreună cu grupul Rodo, de la Bistrița.
Prin acesta, timp de opt zile, au plecat patru piloți cu patru nevăzători pedalând în tandem pe Via Transilvanică, de Tășuleasa, la kilometrul 0, până la Sighișoara. „De abia am așteptat să ajungem la Sibiu să ne întâlnim tot grupul, părem am fi cam aceeași în fiecare an. Sibiul mi se pare mai accesibil pentru nevăzători, decât Bistrița, trotuarele sunt mai bine aranjate ca să poți să mergi cu bățul, detaliile la borduri, trecerile de pietoni”, îmi spune Adi. Sunt curios cum i se pare mâncarea: „Mâncarea este deosebită, mai ales că o mâncăm afară, la aer curat. Produsele locale din Rășinari sunt foarte bune”. ,,Da, mâncarea este foarte bună, pentru că mie îmi place să mănânc”, îmi spune și Angelo, cu miștoul său caracteristic.
Clujul, mai accesibil pentru nevăzători, decât Sibiul
Lângă Adi se află Paroș Alexandru, sibian de loc, care a venit împreună cu verișoara lui Florentina Popa, care și aceasta este nevăzătoare de la naștere. Cât timp Flori, cum o alintă el, se plimbă prin curte de mână cu un bebeluș, îl întreb pe Alexandru cu ce se ocupă și cum i se pare evenimentul. „Sunt consultant și planificator financiar, am un bussines aici, în Sibiu, în aceasta direcție. Sunt bucuros că am putut veni împreună cu Flori la acest eveniment, nu ne-am mai văzut de mult din cauza activității mele.
Noi mai ieșeam în tandem. Mulțumim lui Andrei cu această ocazie. Suntem aici pentru socializare, această inițiativă este benefică pentru amândoi”. Flori a copilărit la Cluj, oraș în care a urmat și studiile superioare, acum, după terminarea studiilor, s-a mutat la Sibiu. „Clujul este un oraș mult mai accesibil pentru persoanele nevăzătoare decât Sibiul, deși și acesta a început să se schimbe în bine: au început să mai accesibilizeze trecerile, să anunțe stațiile în autobuz, dar la Cluj, anunță și ce număr de autobuz vine în stație. Ce m-a surprins cel mai mult este că în Sibiu este prea multă liniște. Dacă treci pe o stradă, nu ai cui să-i pui pui o întrebare. La Cluj nu prea te poți confrunta cu așa ceva”, îmi spune Flori.
De aproape 54 de ani ,,în tandem”
Aproape de poartă, într-un colț, stau soții Diaconescu, Miriam și Constantin. Aceștia sunt un exemplu pentru așa da, la cum să îmbătrânești. Când îi vezi, par bunicii ideali din reclame. El, vârstinicul înțelept cu o voce gravă și privirea blândă. Ea, bunica gingașă care e gata să te îmbrățișeze și să te sărute pe frunte. Au 53 de ani de căsnicie, în august fac 54, și plus încă 21 de viață, amândoi. Par nedespărțiți. Și chiar sunt, i-am mai văzut pe la diverse evenimente și plimbându-se cu bicicleta în tandem prin Sub Arini.
,,Cum prindem o ocazie pedalăm”, îmi spune Constantin. Ea a fost profesoară de franceză, a început la Copșa Mică, apoi la Sibiu la o școală generală, urmând să-și dedice 20 de ani la Colegiul Național ,,Gheorghe Lazăr”, „Unde a fost grozav, tare mi-a plăcut”, surâde Miriam. Are niște ochi de un albastru senin, nici nu-ți dai seama că nu poate zări decât foarte puțin din orizont. Constantin îmi spune că a fost inginer și profesor la universitate. De fapt încă este, îl contrazic, la fel și pe Miriam, ambii cu avut profesii care îți rămân ca o ștampilă toată viața. Aceștia pedalează mult, au fost cu bicicleta în Sibiel, la Gura Rîului, au un grup compact cu care se plimbă prin județ. ,,Mișcare trebuie să facem într-un fel, cu bicicleta e mult mai frumos decât la sală, unde tragi de fiare în aer închis. Când suntem pe biciclete avem o senzație de libertate, nu facem mișcare de obligație, ci din plăcere”, îmi spun soții.
Oameni nevăzători și nevăzuți
Nu mai zăbovim mult la Rășinari și ne întoarcem în ritm mai rapid (întodeauna drumul de întoarcere e mai rapid) la Sibiu. Pe drum, Daria îmi mai povestește despre ea, despre faptul că mai are o soră cu aceleași probleme ca și ea, dar mai timidă, nu a reușit să o convingă să vină și ea la pedalat. Și sunt mulți ca sora Dariei, oameni nevăzători, și nevăzuți…
Credit foto: Ilie Pipernea
Vrei mai multe informații, știri bune, reportaje și interviuri pe zi? Ne-ar ajuta foarte mult o recenzie de la tine. Intră AICI.
