Evanghelia pescuirii minunate. Mai întâi dezamăgirea pescarilor. Nu prinseseră nimic, dovadă că ajunși la țărm, spălau mreje. Nu le era ușor. Nimic din zdroaba nopții nu ajuta la ușurarea greutății zilei. O zi fără pește pentru ei era o zi fără pâine pentru familia lor. Dinaintea acestor dezamăgiți și obosiți de o noapte ratată în rod, Hristos cere ajutor la propovăduire, face din corabia lor eșuată în rodire amvon.
Învață din ea mulțimile. Și apoi poruncește aruncare nouă, la adânc. Simon, maturul și liderul grupului, i-aduce aminte că nu au prins nimic dar- marcat desigur de cele ascultate de pe corabia sa umilă- acceptă să arunce iar mrejele. Minunea e dinaintea lor împlinită, mulțime de pește, care numai ce nu rupe mrejele, bucură inima sărmanilor pescari. Oare vor fi vândut peștele sau îl vor fi împărțit oamenilor? Oare ce soi de spaimă va fi fost în inima lui Simon care-i cere lui Hristos să-i iasă din corabie, căci e om păcătos? Dincolo de mulțimea cuvintelor și peștilor, Simon intuiește pe Hristos ca fiind cu totul altfel decât ceilalți companioni ai săi, un pescar mult altfel decât ceilalți. Chemat la pescuit de oameni, alături de cei dimpreună cu el, Simon și ai lui îl urmează. Lasă totul. La sfârșit propria viață. Și merg după El. De la malul Ghenizaretului în mijlocul de lumină al Raiului.
Ce ne spune Evanghelia aceasta, azi? Că nu există moment propice în care Dumnezeu să se facă văzut cu purtarea Sa de grijă ci toate momentele istorice sunt prilejuri de întâlnire cu Dumnezeu. Că nu la vremuri de bogăție se dăruiește corabie lu Hristos ca să poată mângâia poporul cu rostirea Sa ci la vremuri de neîmplinire, de oboseală acumulată din ratări, ca acum, în malul lacului numit viața publică din România. Poate că vom învăța că unde ratăm noi nu e vorba de lipsă de abundență ci de neputincioasa noastră fire ce nu vede pe Dumnezeu. Că dincolo de aparențele vieții noastre încărcate de oboseală, un pic depărtat de malul existenței noastre, Mântuitorul propovăduiește astfel încât inimile noastre să fie cuprinse de singura frică pozitivă din istorie: teama de a nu pierde pe Hristos. Sigur că pentru cei care nu-i ascultă glasul și nici nu i-au dăruit inima asemeni unei corăbii, Hristos pare că produce pierdere de vreme, derută și frică. Pentru pescarii ce-și țin viața din munca lor, din agoniseala nopții dând sens zilei, pentru cei care-L ascultă Hristos nu e un simplu lider pe care-l asculți și atât. Urmându-L, oamenii recunoșteau în El fibra de dumnezeire care vor vibra mereu în inimile celor care caută mântuirea. Pentru cei care caută o Evanghelie fără Hristos zilele din urmă i-au făcut vizibili. Pentru ceilalți e vremea spălării mrejelor.
Publicitate
