Suntem în Duminica dinaintea Rusaliilor, praznicului Pogorârii Duhului Sfânt. Pentru memoria noastră colectivă, comunitară, Evanghelia aceasta ne leagă de primul Sinod Ecumenic de la Niceea, din anul 325 d. Hr. Sinodul care a confirmat, în cuvânt omenesc limpezit de Duhul Sfânt, dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu. Adică adevărul inalienabil că Hristos este Dumnezeu-Omul întrupat în mijlocul lumii. De ce era nevoie de această învățătură? Pentru că și atunci, ca și acum, lumea ideilor era încurcată teribil de dumnezeirea Fiului. Scăpa oricărei logici, alta decât logica lui Dumnezeu. Logosul întrupat din logica Tatălui.
Nici nouă nu ne este ușor acum să pricepem dumnezeirea Fiului. Poate și pentru că ne este greu să ne mai pricepem omenia noastră. Jucăm mereu la două capete ale culturii cunoașterii. Când e vorba de noi cerem, insistent, drepturi care decurg din Întruparea lui Hristos, iar când e vorba de El, nu-I acordăm nici măcar drepturile care ar decurge din omenitatea Sa. Atât că Dumnezeu-Omul ne știe suciți mereu după vânturile politicului și modei și de aceea nu pedepsește mereu și mereu obscura gândire a omului. Îngăduindu-i mereu pocăința.
Domnul Hristos este surprins de Ioan apostolul – în acest discurs testamentar – ca Iubirea care se roagă pentru om. Interesant că noi încă mai căutăm Numele Tatălui și-l contorsionăm să încapă în logica gândirii noastre. Hristos știe că Dumnezeu e Iubire pentru că știe, fundamental știe, Cine este! Știe deplin cum și în ce mod anume viața nu poate să izvorască decât din Viață, iar viața fără Iubire e un pustiu de știință fără obiect.
Numele Tatălui e vădit pe Cruce ca fiind Iubire, iar îndată după Înviere e vădit a fi Iertare. Iubirea care ne iartă neiubirile și neiertările noastre. Nu e simplu joc de cuvinte ori scămoșare de vorbe. Este adevărul cel mai important din viețile noastre. Pentru aceea unul dintre marii scriitori creștini ai lumii moderne, C.S. Lewis, scria – în „Creștinism, pur și simplu” – aceste cuvinte: „Nu vă pierdeți timpul căutând să vă dați seama dacă-l „iubiți” pe aproapele vostru; purtați-vă cu el ca și cum l-ați iubi și curând veți ajunge chiar să-l iubiți!”. La fel și cu Dumnezeu. Dacă vreți să-I cunoașteți Numele nu vă trebuie exercițiu-descriere ori citire, cât exercițiu de trăire. Cu fiecare clipă de rugăciune El e mai aproape, mai viu, deplin în dispoziția de a vă primi.
Pentru a ajunge la odihnă în depărtate zări ori haturi neumblate omul face eforturi incredibile. Oare de ce credem că pentru a fi cu Dumnezeu e de ajuns numai efortul Lui? Ori numai harul Său? Hristos ne învață că împreună-lucrarea aduce în sufletul nostru veșnicia. Și pacea, și învierea!
Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu 100%. Dacă vrei să afli și mai multe povești, interviuri și vești bune în fiecare zi, susține-ne cu o recenzie – dă click AICI
