Iisus Hristos, Desgârbovirea noastră…(Luca XIII.10-17)

Oare, dacă am fi mai atenți la Evanghelie nu ne-ar fi mai ușor în viață? E zi de Sabath și o femeie gârbovă, atât de gârbovă că nu putea să se ridice în sus nicidecum, este vindecată de Hristos. Nici un semn dat de femeie c ar vrea să intre în vorbă cu Stăpânul Vieții. Tace adânc, tace gârbovită, gârbovită și sub semnul izolării ei de către ceilalți. Pare o acceptată, strâmbul care bucură pe cel drept la trup că poate să se descopere ca sănătos. Un soi de lentilă de măsurare a binelui celuilalt prin răul ei. Așa o acceptau. Nu și vindecată. Mâinile lui Hristos dau îndreptare femeii nu și limbii deștepților de prin sinagogă. Ei mereu știu mai bine decât Dumnezeu ce are Dumnezeu de făcut. Prostia legalistă e boală veche, nu de ieri ori alaltăieri. E cea pe care o auziți când se dictează linii de comportament social ori când se dau soluții cu citări dintr-o Scriptură folosită pe post de jurnal de can-can. Una în care ironizatorul vrea să aibă mereu dreptate. Scorțoșilor de sabath, care cer unei femei care nu se mișca de fapt din locul ei să vină la vindecare în oricare zi din săptămână, mai puțin sâmbăta, pare că dreptatea lor li-i mai dragă decât omul la nevoie. Amenda aplicată de Domnul Hristos ustură. Până azi soluția de logică (Luca 13.15-16) dă peste nas înțepeniților într-ale legii. Le arată, ca mereu, că omul, omul și nevoi lui este deasupra înțepenirilor lor de gândire. Că El, Dumnezeu, nu S-a întrupat să le mai spună o dată Poruncile ci să-i învețe Fericirile, cele care îl fac pe împlinitorul poruncilor sfânt. Nă vă grăbiți să rageți concluzii. Nu, nu doar la preoți ori slujitorii Bisericii e aplicabilă Evanghelia aceasta ci la toți oamenii. Desigur că la cei responsabili cu mult mai mult. Dar nu e ca nimic nici pentru ceilalți, care depășesc limita bunului simț încercând să impună propria interpretare doar pentru că sunt portanții unei încredințări publice speciale, ori pentru că, prin orice altceva decât acțiune morală, s-au impus drept vedete de moment ale vieții sociale. Pentru politicieni ori oameni care asumă credința că părerea lor e mai importantă decât a oricui, pentru profesorii care asumă educația ori actorii tot mai implicați în opinii sociale. Pentru toți aceia care confundă ceea ce cred cu ceea ce e important cu adevărat. Tuturor Hristo ne spune că omul în nevoi e proiectul cel mai important pentru viața comunității fără a face din el obsesie culturală. Ci prilej de a face minunea aceasta, simplă la prima vedere, a desgârbovirii.