Un accident stupid de parapantă l-a strivit de stânci, pur și simplu, în Turcia. Era în penultima zi de vacanță alături de câțiva prieteni. Iubește să zboare cu parapanta, să cutreiere munții cu motoare enduro și să experimenteze tot felul de senzații care să-i arate cât este de viu. În acea zi însă, ceva s-a întâmplat. O închidere de aripă, des întâlnită, de altfel, la parapantiști, dar pe care el n-a putut s-o controleze. Inexplicabil a amețit și și-a pierdut cunoștința la o altitudine de peste 2.000 de metri. A apucat doar să prindă mânerul parașutei de rezervă, dar n-a apucat să-l tragă. S-a lovit de stânci cu el strâns în mână. Din acea zi Claudiu Mihaiu nu mai poate merge.
Accidentul de parapantă nu i-a luat viața, deși mult timp tânărul așa a crezut, dar la 30 de ani i-a schimbat-o radical. Din pompier, iubitor de munte și de aventură, zburător cu parapanta a ajuns țintuit într-un scaun cu rotile, cu multe operații și dureri vii chiar și după șase ani de zile. Dramatismul se oprește aici, pentru că povestea lui Claudiu este una despre voință, despre puterea de a trăi din nou și despre curajul de a-și urmări visele, aceleași vise care au stat la baza coșmarului vieții lui. Este povestea pe care ar trebui să o scriem pentru fiecare dintre noi ori de câte ori simțim că suntem la capăt de drum.
Am avut emoții să mă întâlnesc cu Claudiu. I-am văzut poza pe pagina celor care au Aerodromul Măgura. Nu faptul că am realizat că era o persoană care nu putea merge, dar se pregătea de un salt cu parașuta m-a făcut să mă opresc asupra fotografiei, ci lumina din ochii lui. Avea o seninătate incredibilă, iar bucuria și emoția din ei nu puteau trece neobservate. Îmi doream cu ardoare să-i aflu povestea. Știam că este o lecție de viață, care merită spusă, merită citită și din care ai ce învăța. Dacă la început a fost reticent, în cele din urmă s-a decis ne vedem și să vorbim.
Claudiu Mihaiu s-a născut la Sibiu, în 17 octombrie 1983 și locuiește în Poplaca. A făcut școala profesională, apoi seralul și a urmat cursurile facultății de Drept, deși recunoaște că ar fi fost mai inspirat să facă Geografia Turismului. Este un iubitor de natură, de munte. După facultate a muncit mult. A fost mecanic de mașină până în ziua în care a auzit că se fac înscrieri la pompieri. S-a prezentat la unitate, a susținut un examen, iar în 2007 era pompier angajat.
„A fost o perioadă incredibilă cât am lucrat ca pompier. Eram șofer pe mașină și am mers la tot felul de incendii, de inundații. Am văzut prăpădul sub multe forme. Poate suna aiurea, dar îmi plăceau incendiile de pădure. Nu că ardea pădurea, ci că stăteam câte trei zile să o salvăm. Stăteam acolo, pe munte, cu colegii mei și nu știam altceva decât lupta cu focul. Îmi amintesc că ajungeam acasă și nu mă puneam în pat, cădeam în pat, efectiv cădeam”, povestește Claudiu.
Meseria de pompier îl însuflețea pentru că era asemănătoare cu pasiunile sale. Era la fel de extremă și imprevizibilă ca zborul cu parapanta, ca zborul cu parașuta, ca mersul pe motoarele enduro.
„Mi-a plăcut întotdeuna adrenalina în natură. Am urmat o serie de cursuri și am devenit parapantis. Este o viață care îmi place. Ai tangețe cu oameni interesanți, care au aceleași pasiuni ca tine. Înveți în fiecare zi lucruri noi, Mi-am petrecut mult timp în natură, am fost la ski, cu motorul. Am încercat fel și fel de senzații noi”, mai spune Claudiu.
Un accident grav îi schimbă radical viața
Anul 2013 este unul de răscruce pentru Claudiu. Se afla cu prietenii în Turcia, iar un penultima zi de vacanță au decis cu toții să aibă parte de un zbor cu parapanta. Claudiu mai zburase de atâtea ori. Nu avea emoții, nu era obosit. S-a ridicat în aer, la 2.200 de metri și când era să se înacdreze deasupra mării a avut parte de o închidere asimetrică de aripă. Este un fenomen des întâlnit la parapantiști și în mod normal, Claudiu știa să administreze o astfel de situație. În ziua aceea ceva a fost diferit. Au fost turbulențe, a început să amețească și în cădere și-a pierdut cunoștința fără să apuce să mai tragă maneta parașutei de rezervă. Parapanta a intrat în picaj, iar Claudiu a fost izbit de stânci. Din fericire, nu și-a pierdut viața, însă, corpul lui a fost zdrobit. Fractură de coloană vertebrală, fractură dce bazin, de omoplat, de pelvis, dublă fractură la picior, unde are rană deschisă și astăzi, coaste rupte și înfipte în plămâni. O lună de zile a stat internat în spital în Turcia, după care au urmat alte luni și luni de spitalizări în România, cu o finalitate grea. Claudiu nu va mai putea merge.
Mă uitam în ochii lui, când povestea. Îl forțam să retrăiască momente grele, iar privirea și vocea lui erau umbrite de acele amintiri.
„Ce a însemnat pentru mine? Eram un om activ, iar după accident orice activitate care înainte mă recrea, acum mă obosea. Și oboseam foarte repede și oboseam foarte tare. Viața mi-a fost întorsă brusc la 180 de grade. Aveam 30 de ani și atâtea vise, iar dintr-o dată m-am trezit aproape singur în întuneric. Nu pot spune în cuvinte ce a fost în sufletul și în mintea mea. Atâtea trăiri. Îmi doream să renunț la tot, îmi doream să renunț de tot, dacă înțelegi ce vreau să spun. Sincer, sunt momente în care nu-ți dorești să mai trăiești. I-am avut lângă mine pe mama și fratele meu. A contat foarte mult, mai ales că se întorceau la mine chiar și atunci când îi alungam. Este foarte important ca persoanele de lângă tine să știe să-ți fie alături, pentru că în acele momente eu nu pot spune că am fost o persoană chiar drăguță. Eram încercat de depresie și de cele mai negre sentimente. De multe ori nu-mi doream pe nimeni în preajma mea, dar aveam nevoie de toți. Nu să mă încurajeze, pentru că încurajările în astfel de situații nu ajută, ci doar să fie acolo”, spune Claudiu.
Și totuși a învățat din nou să zboare
Cu timpul, Claudiu a realizat că dacă nu poate să moară, trebuie să învețe să trăiască. Încet, încet, a început să învețe să fie din ce în ce mai independent, apoi să iasă cât mai mult și să nu-i mai ignore pe cei din jur. A început să cunoască oameni ca el, dar care au învățat cum să trăiască fără a putea merge. Unul dintre ei a fost David Răulea, despre care am scris într-una din poveștile Sibiu100%.
„David îmi arăta cum se descurcă cu scaunul rulant, m-a îndemnat să încerc să conduc. Prima mașină adaptată pe care am condus-o a fost mașina lui. M-a învățat că trebuie să mă descurc. Dacă nu te ajută nimeni, trebuie să o faci singur. Am reușit să-mi cumpăr și eu o mașină, iar faptul că am putut conduce a contat enorm”, povestește Claudiu.
Momentul definitoriu, însă, avea să fie o nouă tragedie. În urmă cu doi ani, Claudiu și-a pierdut mama răpusă de cancer. De la diagnostic s-a stins în trei luni jumătate, dar au fost trei luni în care bărbatul a făcut tot posibilul să o salveze.
„Cât mama a fost bolnavă eu am fost însoțitorul ei. Mergeam cu ea la spital, la analize, să-i cumpăr ce are nevoie. N-am mai ținut cont de felul în care mă priveau oamenii, de faptul că eram într-un scaun cu rotile. Îmi doream să fac totul să o pot salva. Am fost disperat să o ajut. Atunci mi-am dat seama că pot face mult mai multe lucruri. A fost un prag prin care am reușit să-mi înving frica de a ieși în lume”, spune Claudiu.
Chiar dacă mama lui nu a învins boala, Claudiu a învățat să trăiască din nou. Astăzi face 90% din lucruri singur, de la mâncare, spălat rufe și până la curățenia din casă. Nu mai refuză să iasă cu prietenii și, cel mai important, și-a regăsit pasiunea pentru zbor și adrenalină. Pentru parapantă și-a construit singur un dispozitiv special, ca un fel de scaun, care să-l ajute să zboare. La testat de câteva ori cu decolări și aterizări și s-a descurcat minunat. Acum se gândește să-și construiască un aparat de zbor motorizat.
Ultima aventură a avut-o în această vară, cu cei de la Aerodromul Măgura, unde a reușit să zboare cu girocopterul (un elicopter de mici dimensiuni) și să sară în tandem cu parașuta, de la 3.200 de metri. Chiar dacă i-a fost teamă să nu leșine, s-a bucurat de fiecare secundă de zbor, care pentru el a fost incredibilă. Acum se gândește cum să facă să organizeze împreună cu cei de acolo zboruri și sărituri și pentru alte persoane aflate în situația lui.
Nu pot spune că viața lui Claudiu este perfectă și că totul este roz. Nici pe departe. Mai are zile cu dureri groaznice, zile în care nu se poate ridica din pat, sunt șanse mari să mai fie nevoie de alte intervenții chirurgicale și mai are nevoie de multă recuperare. Acum, însă, nu se mai împotrivește și le ia pe toate așa cum sunt. Trăiește fiecare zi în felul ei și învață cât de mult poate din ce-i oferă viața. Locuiește cu tatăl său și are o mână de prieteni care îi sunt aproape. Are două nepoate de la fratele său pe care le iubește enorm și de care se bucură ori de câte ori are ocazia și, cel mai important, nu a renunțat la pasiunile sale.
„Nu mă mai gândesc la viitor. Viitorul meu este ziua de astăzi. Fiecare zi mă inițiază să fiu mai bun și mai puternic. Am învățat să nu mai judec pe nimeni și iau ceea ce mi întâmplă așa cum este. Lecții de viață avem peste tot în jurul nostru”, mai spune Claudiu.
