Numărul total de șomeri din România depășește jumătate de milion. Cea mai îngrijorătoare situație se înregistrează în rândul tinerilor (15-24 de ani), unde rata a ajuns la 28,8%. Aceasta, în contextul în care șomajul în luna mai a urcat la 6,4%.
La Sibiu, categoria cu cel mai mare număr de persoane rămase fără un loc de muncă e cea între 40-49 de ani
Potrivit datelor furnizate de către AJOFM la solicitarea Sibiu 100%, din totalul celor 5971 șomeri înregistrați în luna iunie 2026, categoria cu cel mai mare număr de persoane rămase fără un loc de muncă e cea între 40-49 de ani (1429 șomeri), urmată de intervalul de vârstă 30-39 de ani (1299 persoane) și de cei peste 55 de ani (1224 șomeri). Tinerii de până în 25 de ani fără un loc de muncă au fost în număr de 762 persoane la finalul lunii trecute. La mică distanță se situează vârsta 50-55 ani (747 șomeri). Cei mai puțini șomeri se regăsesc în categoria de vârstă 25-29 de ani (510 persoane).
Însă numărul real al celor care nu lucrează sau își caută activ de muncă este considerabil mai mare, având în vedere diferența dintre șomerii indemnizați și cei neindemnizați.
Șomajul, traumă psihică majoră
Criza economică are repercusiuni adânci în viața multora dintre români. Impredictibilitatea politică, instabilitatea zilei de mâine, războiul de la granițe, precum și creșterea galopantă a costului vieții au un impact major asupra vieții de zi cu zi. Iar situațiile în care oamenii rămân fără un loc de muncă sunt tot mai des întâlnite.
Din punct de vedere psihologic, șomajul este o traumă majoră. Odată cu pierderea locului de muncă, nu de puține ori persoanele aflate în această situație trec printr-un proces extrem de dificil de adaptare.
Psihoterapeut Adrian Bratu: „Nu mai vorbim doar de o problemă de management sau de carieră, ci de un fel de criză de siguranță existențială”
Psihoterapeutul Adrian Bratu identifică o schimbare profundă în psihologia angajatului modern. „Războiul la granițele țării, dar și alte multiple în lume, instabilitate macro-financiară globală, expansiunea mai mult decât agresivă a AI-ului și a tehnologiilor robotice, istoricul pandemic, structura socio-educațională a tinerelor generații, aspecte legate de sănătatea fizică și mentală a populației…, toate aceste variabile generale, plus alte la fel de multe specifice pentru fiecare persoană în parte, structurează puternic și piața muncii”, spune el.
Iar volatilitatea acută a perspectivei cererii de muncă și de pierderea iluziei „jobului pe viață” a declanșat o schimbare profundă în psihologia angajatului modern.
„Pentru mulți, identitatea (statutul) personală era ancorată în titlul jobului și în siguranța poziției. Când jobul devine volatil, se produce o criză de identitate. Angajatul se întreabă: Dacă nu mai sunt angajatul X, cine sunt eu? Această fragilitate a eului, combinată cu o stimă de sine deja subminată de mediul socio-economic, creează o stare de angoasă care adesea ajunge în cabinetul psihoterapeutului sub formă de anxietate… pentru că, dacă privim mai în detaliu, nu mai vorbim doar de o problemă de management sau de carieră, ci de un fel de criză de siguranță existențială”, subliniază Adrian Bratu.
Efectele crizei
Totodată, el identifică și subliniază 3 efecte ale acestei crize:
1. Când controlul asupra viitorului profesional dispare, angajatul intră într-o stare de alertă constantă. Nu mai este vorba despre performanță, ci despre supraviețuire. Consecința: o anumită starea de hipervigilență cronică: energia care ar trebui canalizată spre creativitate sau dezvoltare este consumată de scanarea orizontului (teama de restructurări, interpretarea fiecărui mail ca pe un posibil semnal negativ). Această stare duce inevitabil la epuizare emoțională (burnout), chiar și în absența unui volum de muncă excesiv.
2. Tradițional, angajatul oferea loialitate în schimbul securității. Astăzi, acest contract este rupt. Efectul automat: angajații prestează servicii, dar refuză să se mai investească emoțional în organizația profesională. Această detașare este un mecanism de apărare: Dacă nu mă atașez, nu mă va durea atât de tare când voi fi nevoit să plec. Din păcate, acest lucru poate duce la o alienare profundă față de propria muncă.
3. Într-o astfel de lume profesională volatilă, fiecare alegere pare a fi fie ultima șansă, fie o capcană. Teama de a alege greșit devine paralizantă pentru că oamenii simt că nu mai au o plasă de siguranță (rețeaua socială de susținere sau stabilitatea economică fiind și ele tot mai fragile). Rezultatul este o reticență în a-și asuma riscuri creative sau în a inova, preferând o mediocritate sigură care, ironia face, îi face și mai vulnerabili la disponibilizări.
„Frica ne ține blocați într-o barcă ce se scufundă, de teamă că înotul (tranziția) este prea riscant”
„În absența controlului macro (stabilitatea jobului), angajații tind să caute controlul în zone unde simt că mai au putere. Obsesia pentru proceduri, micro-managementul propriilor sarcini până la perfecționism, sau – dimpotrivă – revolta pasivă (neimplicare, delăsare, nepăsare). Este modul lor de a simți că mai dețin controlul asupra a ceva, menționează psihoterapeutul sibian.
De asemenea, un alt factor important în acest context este frica. Pentru că, spune psihologul sibian, „frica de incertitudine financiară acționează ca un filtru distorsionat prin care individul își evaluează realitatea, devenind un important factor de stres. În plus, când această frică de instabilitate financiară devine cronică, creierul intră într-o stare de supraviețuire care reduce spectrul de opțiuni. Omul nu mai vede oportunități pe termen lung (investiții în sine, învățare, dezvoltare profesională, networking organic), ci doar soluții de urgență. Iar deciziile profesionale sunt luate pentru a astupa o gaură financiară imediată, nu pentru a clădi o carieră sustenabilă.
Și deși frica limitează orizontul perspectivelor viitoare, paradoxal aceasta duce la riscuri mai mari pe termen lung. De teamă să nu piardă ceea ce au, oamenii evită să investească timp în reconversie sau în proiecte de nișă care ar putea fi cu adevărat stabile în viitor. Astfel se agață de jobul sigur, care devine tot mai precar, în loc să facă o tranziție calculată către ceva mai rezistent. Frica îi ține blocați într-o barcă ce se scufundă, de teamă că înotul (tranziția) este prea riscant.
Ca orice altă formă de frică, cea legată de incertitudine financiară va destructura și autonomia personală. Când ești controlat de frica de a nu avea bani, devii ușor de manipulat de către un angajator sau de piața forței de muncă. Poți accepta condiții precare doar pentru a-ți potoli anxietatea de scurtă durată, intrând într-un cerc vicios de autosabotare.Cum putem face față acestei mari temeri legată de stabilitatea noastră profesională (și a veniturilor aferente acesteia)?! De fapt cum putem trece de la frica de a nu pierde totul, la puterea de a construi ceva durabil?
Ca psihoterapeut subliniez, în primul rând, faptul că cea mai mare capcană în acest context ar fi să acționezi din frică: fac asta doar ca să nu fiu dat afară. Această mentalitate consumă energie și ancorează omul în anxietate. Schimbarea sănătoasă ar fi Vreau să învăț / fac / muncesc asta pentru că mă reprezintă /mă pasionează / mă ajută să cresc. Atunci când nu mai lucrezi pentru a supraviețui, ci pentru a crește, frica își pierde puterea.
Exerciții pentru a ne antrena adaptabilitatea
În al doilea rând cum ar fi să înlocuim obiectivele (scopul final) cu sistemele (cu un mecanism de acțiune cotidian). Suntem adesea atât de focusați pe un obiectiv de perspectivă, uitând să ne uităm la pașii spre acel obiectiv. Puterea nu vine din a privi constant spre orizont, ci spre drumul de sub picioarele tale. Când deținem controlul asupra procesului, rezultatul încetează să mai fie o sursă de panică și are mai mari șanse de îndeplinire.
Nu în ultimul rând putem aborda frica de incertitudine sau teama de eșec printr-o expunere graduală: un proiect mic, un curs nou, o conversație de networking, o prospectare obiectivă a pieței muncii sau stăpânirea unei tehnologii noi. Aceste mici exerciții vor antrena adaptabilitatea pentru că schimbarea este mică și controlabilă, dar procesul de învățare este mare.
Stabilitatea modernă nu înseamnă să rămâi neschimbat într-un mediu care se transformă, ci să devii persoana care învață să lucreze cu incertitudinea. Așa cum ne amintea Charles Darwin, în lupta pentru existență, nu supraviețuiește specia cea mai puternică și nici cea mai inteligentă, ci aceea care se adaptează cel mai bine schimbării”.
Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu100.ro. Poate ai informații din comunitate și vrei să le împărtășeștii cu noi. Scrie un mesaj pe e-mail [email protected] sau WhatsApp 0752.060.007
