În pilda de astăzi, Mântuitorul a comparat Împărăția Cerurilor cu o Nuntă. Din păcate, toți cei invitați n-au vrut să vină. Atunci, Împăratul i-a adunat la masă pe cei de la răspântiile drumurilor. Concluzia: în Împărăția Cerurilor, mulți sunt chemați, puțini aleși.
Aici, Hristos sintetizează istoria Vechiului Testament. Evreii, cei chemați, au refuzat invitația lui Mesia. În schimb, toate celelalte neamuri I-au urmat.
Impresionantă este, însă, imaginea Nunții. Semnificația ei este că Hristos Mirele Se logodește cu Biserica, Mireasa Lui, și face ospăț mare. Ospățul începe aici, ca ospăț liturgic, și se termină dincolo, ca ospăț ceresc. Iar moartea, care se contopește cu Nunta, devine poarta de trecere de la ospățul de aici, la ospățul din Împărăție.
Din fericire, toată această imagine biblică, de excepție, a găsit ecou în cultura românească, în capodopera inegalabilă, unică în lume, numită Miorița.
Miorița pleacă, așadar, de la pilda Nunții. Pentru unii, pare că relatează despre uciderea de frați. În fond, în Miorița se vorbește despre jertfa Păstorului, ucis de frații Lui, precum Hristos. Miorița „năzdrăvană”, profund afectată „de trei zile-ncoace”, dezvăluie Păstorului acest plan ucigaș. Dar, ca-n Evanghelie, Păstorul acceptă această moarte ca pe o Nuntă cerească, „C-o fată de crai, / Pe-o gură de rai”, la care participă „Preoți, munții mari, / Păsări lăutari, / Păsărele mii / Și stele făclii”. Alături este și Maica Domnului, o „Maică bătrână, cu brâul de lână”. Nunta mioritică vrea, în cele din urmă, să ne aducă, pe toți, la ospățul Împărăției.
Toată această creație genială ne arată că esența culturii românești este evanghelică. Așa au înțeles Miorița, și Eminescu, și Alecsandri, și Brâncuși, și Eliade, și alții.
De aceea, nimic nu poate fi mai nobil decât numirea noastră ca „popor mioritic”. Adică vechi creștini, chemați la Nunta din Cer și la Ospățul din Împărăție.
