Activitatea misionară a Bisericii poate fi definită prin două cuvinte-cheie: „vocație” și „apostolat”. De ce? Pentru că, în Biserică, desemnarea lucrătorilor ei se face numai în baza unei „vocații”, iar trimiterea lor în lume, numai în baza unui „apostolat”. Exact despre aceste lucruri este vorba în Evanghelia primei duminici din post.
Aflat în Galileia, Hristos întâlnește pe Filip și pe Natanael și îi cheamă să devină ucenicii Lui. Așa a început „vocația”, adică chemarea de Sus. Apoi, i-a făcut Apostoli, adică „trimiși” ai Lui, ca să propovăduiască Evanghelia în întreaga lume.
Aceste aspecte au rămas de importanță vitală pentru Biserică. Pe de-o parte, vocația ne arată că Biserica nu este o instituție umană, ci este o instituție divină, care a început prin chemare de la Fiul lui Dumnezeu.
Pe de altă parte, propovăduirea în Biserică nu înseamnă a vesti ceva de la oameni, ci continuarea lucrării mântuitoare a lui Hristos, prin trimitere apostolică.
Ambele aspecte le regăsim în Taina Hirotoniei, adică în taina chemării și sfințirii lucrătorilor în Ogorul Domnului, care a început de la Hristos, s-a continuat prin Apostoli și s-a transmis sluitorilor bisericești, până azi.
Cine vrea să devină slujitor al Bisericii, trebuie să urmeze calea succesiunii apostolice. Nimeni nu-și poate lua această slujire de la sine sau cu propriile puteri. De aceea nici nu se poate lăuda cu ea, pentru că nu este de la el, ci de la Hristos. Cel care „uită” de vocație, sau propovăduiește altceva decât Biserica, se rătăcește din această succesiune.
Biblia ne atrage atenția că, în vremurile de pe urmă, numărul acestora se va înmulți, vocația va scădea, cuvintele lor se vor goli, iar sminteala va crește, spre pierderea multora.
Pentru aceasta, Evanghelia zilei ne amintește că, un post deplin înseamnă întărire în credință, fugă de sminteală, ascultare de slujitorii de vocație ai Domnului, care lucrează ca adevărați Apostoli ai lui Hristos. Precum Filip și Natanael.