Naţionalimul. Iată o tinichea atârnată instantaneu de fiecare român care-şi iubeşte Ţara, neamul din care se trage şi credinţa strămoşească. Căci ele sunt una! Dacă o arată, o spune sau acţionează în consecinţă, adică cu dragoste şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu pentru ce i-a dăruit, a pus-o românul nostru de mămăligă, cum spune o vorbă românească. E încondeiat mai abitir ca un ou de paşti, în toate culorile marii cacealmale internaţionale care este aşa-zisa „corectitudine politică”, o găselniţă otrăvită, care a adus în pragul nebuniei occidentul care s-a lepădat de Hristos.
Petre Ţuţea spunea depre patriotism că este o atitudine raţională, de respect faţă de ţară, constituţie, stat, dar naţionalismul este o vocaţie. Este ceea ce afirmă Lucian Blaga că este, un dat spiritual, amprenta spirituală dată de Dumnezeu, Creatorul vieţii, fiecărui popor, fiecărei comunităţi etno-spirituale. Arată ca pristolnicul, pecetea biruinţei lui Hristos de pe prescura care se duce la altar. Popoarele sunt prescurile, iar pecetea – arhetipul etno-spiritual al neamului. Sentimentul comuniunii spirituale cu toţi care sunt pecetluiţi cu acelaşi pristolnic, ca şi tine, este naţionalismul, vocaţia de care vorbea Ţuţea, darul de la Dumnezeu pe care trebuie să-l faci să rodească într-o înălţare spirituală întru mântuirea neamului tău!!! Cum spunea Părintele Iustin Pârvu pe vremea când politicienii României bâjbâiau după un proiect de ţară: „Proiectul de Ţară pentru România este Mântuirea neamului!!!” De aceea în inima României profunde şi în istoria ei au rămas numai aceia care au rodit şi au trudit întru mântuirea neamului. Iar nevolnicii, bicisnicii, trădătorii neamului au rămas şi ei, dar în colbul drumului.
Înţelepciunea vieţii e smplă” – zice Nicolae Iorga: „Fă ca pe unde ai trecut tu să fie mai bine ca înainte.” Uitaţi-vă pe unde trece marea redresare, adică resetarea mondială: pe lângă tot ce e românesc. Şi aşa vă veţi dumiri că nouă, românilor, nu ne va fi mai bine. Alţii sunt clienţii binelui. „Răul profită de bunătatea binelui.” Am găsit atenţionarea aceasta printre învăţăturile arhiepiscopului Averchie, dar şi atenţionarea că: „Toate tipurile de rău ar trebui să fie contracarate imediat, prin măsuri decisive, inclusiv sacrificarea sinelui într-o luptă nedereaptă!” Dar românul nost’ ce face? Mişcă ceva? Doarme în papuci, înghite orice manipulare fără să gândească, ia de bun orice şi pe oricine, numai să nu-i tulbure lui iluzia libertăţii cu botniţa la gură, ştreangul de gât şi lanţurile la picioare.
Cum a ajuns un popor atât de inteligent precum românii să dea o Ţară pe un bâlci? Pentru mine rămâne un mister. Dăm pădurile noastre pe gunoaiele lor, dăm portul naţional pe zdrenţele lor, dăm hrana noastră dulce şi sănătoasă pe plasticul lor, dăm femeile noastre pe pedofilii lor, dăm aurul nostru pe gablonzurile lor şi câte şi mai câte, dar mai ales Îl dăm pe Hristos şi dreapta noastră credinţă milenară pe satanismele lor de ultim moment. Banul, ochiul dracului, să-i fi îndrăcit chiar pe toţi? Mai jos de „ştirile de la ora cinci” se poate? Se poate! Suntem în plină criză. În România e o criză acută de elite morale!!! Şi prostie pe stoc, cât cuprinde!
Atenţie la ce zice Umberto Eco: „Prostia este infinit mai fascinantă decât inteligenţa. Inteligenţa are limitele ei. Prostia, nu”. Şi mai e ceva: românii sunt un popor cu muuulţi oameni deştepţi, dar în ultima vreme cu din ce în ce mai puţine caractere! De ce? Pentru că nu mai avem frică de Dumnezeu, precum străbunii noştri, ci frică de gura lumii. Şi totuşi…
