Nu cred că Mântuitorul a vorbit în pilde numai pentru ca toți acei care au urechi să audă. Construcția lor are ceva care merge direct la inimă. Iar Domnul insistă ca inima să audă cuvintele vieții veșnice. Pilda semănătorului – cum este numită îndeobște acest text minunat (Luca 8. 5 -15) – e dăruită inimii noastre în contextul în care avusese loc dinaintea mulțimilor vindecarea slugii unui sutaș ori învierea fiului văduvei din Nain, textele asupra am adăstat în săptămânile din urmă.
Ba chiar primise certificarea sufletească a lui Ioan Botezătorul și ungerea femeii păcătoase. Fusese și aceasta prilej de pildă, aceea a cămătarului cu doi datornici (Luca 7. 40- 43) și cred că astfel a așezat pe fariseul ce-l chemase la ospăț dinaintea propriei gândiri. Pentru că Hristos nu ne dorește niște oameni care reproduc verbal Legea, ci oameni care gândesc asupra ei și o asumă dincolo de orice fanatism. Cu liniște și înțelegere.
Pentru aceea pilda aceasta a seminței semănate de El, Semănătorul cuvintelor mântuirii, este importantă. Ea invocă reacțiile noastre dinaintea cuvintelor vieții veșnice. Unii primind cuvântul, dar inima lor este răsad pietrei de prea multă vreme și prafului de prea mult timp. Unii fiind întorși de la cuvânt de răutate, alții de propria superficialitate. Și unora și altora le lipsește rădăcina și uneori văd asta în propria mea viață.
Undeva în adânc, sufletul meu nelucrat din pruncie să fie ogor seminței cuvântului ui Hristos uneori are nevoie de ani buni de maturitate să înțeleagă, să prindă în podmolul său rădăcina înțelegerii pe care să o pot dărui altora. Domnul ne spune însă că sunt și semințe care cad între spini. Seamănă cu oamenii ce sufocă din prea multă îngrijorare nădejdea, sufocă voia lui Dumnezeu cu griji – reale ori închipuite – și se transformă într-un sfârșit ei înșiși în niște buruieni umane. Un soi de creștini cu luminile stinse, cum spune Părintele Arsenie Boca.
Sămânța de pe pământ bun cei sunt cei cu inima curată, care aud cuvântul, îl păstrează și rodesc întru răbdare (Luca 8.15). Pământul bun este, altfel spus, inima bună. Încântată de dărnicia lui Dumnezeu. Pentru că trebuie să înțelegem că tot soi de pământ suntem și noi, noi cei de azi, dar Dumnezeu risipește sămânța cuvântului în speranța că toți, buruieni ori livezi înflorite de har, înțelegem că El e Semănătorul și dăruitorul seminței care ne schimbă viețile. Pentru că despre aceasta este vorba aici. Cum rodim la propunerea de viață a Domnului Hristos!
. Pământul bun este, altfel spus, inima bună.){kind=link}