Pornim din nou în „aventura” întâlnirii cu Hristos Cel din Evanghelie. Lăsăm în urmă cântările colindelor, irmoasele Botezului și mergem spre Ierusalim cu El. De astă dată Sfântul Luca insistă să ne spună că suntem undeva între Galileea neamurilor și Samaria, deși locuitorii celei din urmă regiuni nu aveau nimic de împărțit – poate ură, cel mult – cu cei din prima regiune menționată, nici ea o regiune tocmai „kasher” a Țării Sfinte.
În acest spațiu al „hinterlandului” religios Se întâlnește Hristos cu zece leproși. O mică, dar vocală comunitate de alungați din lume stăteau departe de sat. Dar vocile lor răzbat până la Domnul: Iisuse, Învățătorule, fie-Ți milă de noi (Luca 17.13). Nu-L pot atinge, dar îi pot vorbi. Nu știm astăzi ce așteptau leproșii aceștia de la El. Despre vindecare nu cred că se pune problema, pentru că ar fi strigat cu încredere: Grăbește de ne vindecă!
Și nu din obrăznicie. Ci pentru că pur și simplu nu mai trăiau, de fapt, din momentul îmbolnăvirii. Iar morții nu sunt obraznici. Nu cred că este cazul să vă descriu ce însemna a fi bolnav de lepră în vremea de atunci pentru că astăzi, la boli mult mai cuminți, ne comportăm cu cei bolnavi cu o indiferență dureroasă. Și-i segregăm în ciuda unui umanism afișat social pe toate gardurile.
Reacția Mântuitorului este a unui Învățător Care cunoaște Legea. Îi trimite să se arate la Templu, acolo unde parte din preoți puteau adeveri vindecarea câte unui lepros. Oamenii merg spre templu – deși distanța era mare – și primul pas către Sion i-a scos din boală. Se vindecă prin ascultare.
Nouă împlinesc ritualul mai departe. Al zecelea, samarinean, în mod cert nu prea avea nici cum și nici de ce să urce la Templu. Nu ar fi fost niciodată primit în aria sfințeniei absolute, iar adeverirea vindecării de către cei de la Ierusalim nu-i folosea nici în Sihar și nici în Samaria. Pentru el era o călătorie fără țel, un efort nefolositor. Pentru aceea se întoarce spre Hristos, cade la picioarele Lui și-I mulțumește.
Domnul nu Se arată nemulțumit – cum pare la prima vedere – că ceilalți nouă își continuă vindecați călătoria și nici nu avem știri că i-a îmbolnăvit la loc – cum am fi făcut noi, cei care oricum nu am fi reușit să-i vindecăm. Mirarea Lui că numai unul s-a întors ține de o realitate. Înainte de a împlini orice ritual e important să înveți să mulțumești oriunde ai fi lui Dumnezeu și celui care se face împlinitorul voii Sale în viața ta de lepros vindecat.
Nu trebuie să mergi la Biserică pentru a-I mulțumi lui Dumnezeu că ți-a reușit medicul vindecarea într-o operație dificilă. Poți să o faci din locul vindecării și privind mâinile celui care te vindecă precum mâinile care împlinesc voia lui Dumnezeu. Apoi te poți gândi și să intri în locaș să mulțumești. Dar mai întâi în locașul intim al inimii e locul Întâlnirii de mulțumire. Nevoia de iubire nu poate fi condiționată de împlinirea ritualului.
Ceilalți nouă împlinesc porunca. Samarineanul împlinește iubirea. Lecția e dură. E așezată aici, îndată după Botezul Domnului ca timp al prăznuirii, să ne dea de înțeles că templul este epuizat ca sfințenie dacă nu este decât loc de ritual. Și că iubirea euharistică – mulțumitoare – este spațiul în care închinarea lui Dumnezeu se valorizează spre bucuria Celui care este Iubire. Bucuros că te vindecă prin credința ta, călător vindecat de izolare…
