Suntem în Duminica vindecării paraliticului de la scăldătoarea Vitezda. Prima în care ecoul Învierii pare în urmă deși este în miezul Evangheliei acesteia. Hristos ascultă tânguirea unui om că nu are om spre a fi aruncat în vindecare. Cu tainică tandrețe Se arată a fi Dumnezeu-Omul de care avem nevoie toți – unii chiar nefiind conștienți de paralizia noastră – pentru ca în momentele ultimative, când pare că nu mai este chiar nimic de făcut – să fim ai Cuiva.
Este o lecție de „nepărăsire” pe care scociorâtorul om modern, care caută mereu semne până și în minuni – o refuză. Înainte de a-I vindeca paralizia, Hristos vede omul și necazul său dar și credința răbdătoare. Modul acela de a se supune în cumințenie unei cronicizări fluviu ce pare fără sfârșit. În mijlocul acestei depărtări de lume a celui bolnav, Hristos se așază ca o neuitare. Cea mai de preț dintre neuitări. Cu liniștea lui Dumnezeu care se știe Dumnezeu și descoperă prin gestul Său fidelitatea față de cei suferinzi.
Îndreptat din boală omul devine pricină de scandal. Era zi de sâmbătă și ziua era mai importantă decât omul – aviz amatorilor de „duminicirisme” ieftine – părând, de fapt, că omul nici nu conta. Iudeii responsabili de loc îl văd acum, ridicat, pe cel pe care nicicum și în nicio situație nu fusese ajutat.
Hristos pare „vinovat” de vindecare. Omul asta și insinuează în răspunsul său către falsele autorități ale Vitezdei: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis…Nu, nu e o pâră ci un soi de răcoreală a omului ridicat din boală. Totuși Hristos, când se revăd, îl atenționează – pe când se regăsiseră în Templu – să nu mai greșească după însănătoșire. Omul merge și spune iudeilor îndreptând, oarecum, greșeala de a-i fi luat peste picior. Pentru că Iisus nu se ascunde când face minunea, dar nici nu șade spectacular în mijlocul ei. El știe că minunile schimbă oameni. Dar asta este treaba lor să o mărturisească.
Dacă revenim asupra zilelor noastre cu acest text aproape că simțim identitate de reacție. Suntem mereu dinaintea unor afișe. Unei afișări de bine. Uneori cu orice preț. Ba chiar cu prețuri mari. Uneori minciuna – strident colorată în bine – acoperă Binele ca acea zi de sâmbătă vindecarea unui paralitic. N-avem alta a cere decât să nu ne părăsească Hristos. Acriți și veninoși ca un grup de farisei îmbătrâniți în cârcoteli, nu-I mai îngăduim nici măcar lui Dumnezeu să se desfășoare după propriile Lui reguli. Devenim agresivi înaintea Binelui și răbdători fără sens dinaintea răului toxic și defăimător de Hristos. Să cerem dar să ne ridicăm și să umblăm pe Calea Vieții veșnice. Fără obosire.
Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu 100%. Dacă vrei să afli și mai multe povești, interviuri și vești bune în fiecare zi, susține-ne cu o recenzie – dă click AICI
