Dan Perjovschi: Eu nu desenez să distrug sau să-mi bat joc, eu desenez să înţeleg

„Dan Perjovschi (n. 1961 Sibiu, România) este un desenator, ilustrator, scriitor, jurnalist şi autor de performance român. Lucrările sale de artă reprezintă o combinaţie între desene, desene animate, artă brută şi graffiti şi se află temporar pe pereţii muzeelor sau altor spaţii contemporane din lume. Perjovschi abordează teme sociale de actualitate în operele sale şi a avut un rol important în cultura românească, fiind ilustrator şi autor de articole pentru Revista 22 din Bucureşti. A avut expoziţii în Statele Unite ale Americii, Portugalia, Spania, Germania, Ungaria, Suedia, Elveţia, Marea Britanie, Germania, Mexic, Brazilia, Corea de Sud, China. ” (Wikipedia) Odeta Veştemean Domnule Perjovschi, într-unul din articolele publicate de dumneavoastră în anul 2005 în revista 22 vă întrebaţi „Ce ţară-i asta?”. Dacă ar fi să daţi un răspuns acum, în decembrie 2012, odată cu încheierea alegerilor parlamentare, care ar fi acesta? Din 300 de parlamentari doriţi prin vot de cetăţeni, am ajuns să avem 588, adică aproape dublu. Dacă demografic descreştem, dacă 2 milioane de români lucrează în afara graniţelor, cum naiba avem tot mai mulţi reprezentanţi plătiţi de la buget? Cine a cştigat algerile astea să nu se bucure prea tare, pentru că are 60 la sută din cetăţenii care s-au prezentat la vot, adică din mai puţin de jumătate… Mie, personal, actuala putere mi s-a părut prea însetată de putere, cam arogantă (în special în cultură) şi cam grăbită să ocupe repede toate posturile. Proiecte, programe şi instituţii care funcţionau bine au fost blocate, întrerupte sau terminate. Aşa ceva nu este acceptabil. Alfel, ca Meşterul Manole, o luăm de la început o dată la patru ani. Aţi primit, iată, de curând, prestigiosul Premiu Prinţesa Margriet al Fundaţiei Culturale Europene, în Olanda, iar printre motivaţiile juriului regăsim şi faptul că aţi jucat un rol în construirea unei comunităţi culturale în România. Cum vă raportaţi la această afirmaţie şi ce înseamnă pentru dumneavoastră acest premiu? Premiul este pentru ce am făcut eu şi Lia ca artişti, pentru proiectul Liei, arhiva de artă contemporană, pentru implicarea noastră socială în afara artei şi, atenţie, pentu că am rămas să facem toate astea în România. Cu alte cuvinte, premiul recompensează implicarea de „acasă”. De când ne ştim, şi eu, şi Lia am militat pentu o societate deschisă tolerantă, deşteaptă, curioasă. ªi nu ne-am smuls părul din cap că nu merge, nu ne lasă, nu ne iese ci am făcut, cum spune Lia, ceea ce se poate din ceea ce am avut. Când nu existau discuţii, am organizat discuţii, când nu se ştia ceva, am adus şi difuzat cărţi si know-how. Când se spunea că la televizor nu e loc de cultură, am făcut o emisune de cultură în direct, care a dinamizat o generaţie. Am sprijinit iniţiative independente, am contribuit la multe proiecte şi poziţii artistice considerate marginale, am întărit, am motivat şi am împărţit. A fost o activitate informală de uzură şi de rezistenţă, an după an, timp de 23 de ani… Aşa ceva, după cum se vede, nu se vede acasă, dar iată, este recompensat în străinătate. Premiul vine la timp (că ne cam lasă nervii şi încheieturile) şi confirmă că atitudinea noastră este cea corectă. După anul 2000, desenul pe ziduri şi trotuare a devenit principalul dumneavoastră mediu de expresie. Intenţionaţi să continuaţi să faceţi artă în acest mod, după cum declaraţi cândva, „artă ca risc, artă angajată şi polemică”? Pe trotuare mai rar. Eu sunt artist de muzeu, bienală, galerie şi spaţiu cultural. Găsesc „riscul” în subiectele şi maniera de lucru, nu în amplasamentul urban. Da, fac aceeaşi artă care nu flatează ci critică, care arată metehnele societăţii umane locale şi universale. Critic, dar cu empatie. Eu nu desenz să distrug sau să-mi bat joc, eu desenez să înţeleg. Arta mea se şterge. Arta mea are un timp limitat de apariţie. Este vulnerabilă şi fragilă. ªi aici este riscul. Pot să fiu uitat. Arhiva de Artă Contemporană fondată de soţia dumneavoastră, Lia Perjovschi, este găzduită acum la Sibiu. În ce măsură este aceasta accesibilă sibienilor? Decomandată suntem în faza de reorganizare. Arhiva şi-a adăugat în 2001 o nouă calitate, Centrul de analiza artei. Adică baza informaţională a devemit resursa pentu atitudinea critică. După 2005, CAA/CAA a căpătat o aparenţă instituţională ca şi Muzeu al cunoaşterii. Acesta este numele sub care, de câţiva ani buni, Lia Perjovschi expune în diverse muzee şi spaţii culturale din lume kitul de bază al arhivei. Chiar acum, când vorbim, avem împreună o expoziţie la Peninsula Arts de la Universitatea Plymouth, din Marea Britanie. Cu ocazia expoziţiei, a fost lansat şi un superb album de artă, care adună între coperţi ultima noastră decadă de activitate artistică pe toate meridianele globului. La Sibiu avem nevoie de timp să sortăm şi rearanjăm. Trebuie să găsim o strategie nouă, pentu că tipul de activitate făcut 20 de ani la Bucureşti, în atelierul din curtea Academiei de Artă, nu este posibil la Sibiu. Aici trebuie să găsim altceva. Dar în limita posibilităţilor şi dacă suntem acasă, deja găzduim grupuri pentru discuţii informale sau mai aplicate. Am fost deja vizitaţi – accesaţi de grupuri de tineri arhitecţi români, de curatori internaţionali sau de grupuri aflate în diverse proiecte motivaţionale. Ce proiecte de viitor vă propuneţi să desfăşuraţi în Sibiu? Vrem să construim Muzeul Cunoaşterii (Lia), iar eu să coordonez o secţiune de artă contemporană în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu (unde deocamdată fac proiectele pe zid). Pentru că se apropie Crăciunul, spuneţi-ne, ce înseamnă pentru dumneavoastră această sărbătoare şi care sunt tradiţiile pe care le respectaţi cu sfinţenie an de an? Eu nu sunt nici credincios, nici tradiţional. Mă revendic din mişcările culturale contestatare, gen Dada, care schimbă societatea, nu se scurg odată cu ea. Aia e tradiţia mea. Cu alte cuvinte, mai puţin car cu boi şi mai multă masă a tăcerii. Asta nu înseamnă că nu respect sfinţenia celeorlalţi. De ani de zile suntem plecaţi cea mai mare parte din an, iar Crăciunul este momentul în care revenim să ne vedem familiile. La Sibiu. De aia pentru mine Crăciunul este inevitabil legat de „acasă”, de fraţi, surori, mame şi taţi, zacuscă, cârnaţi afumaţi şi sarmale. Dacă ar fi ca Moş Crăciun să vă aducă un singur lucru, acesta v-aţi dori să fie …? Să-mi facă ziua de 48 de ore… dar după cum ştim de când eram mici, Moş Crăciun nu există, aşa că fac ce pot cu astea 24. Premii 2012 Premiul Prinţesa Margriet al Fundaţiei Culturale Europene, în Olanda, 2009 Cetăţean de onoare al oraşului Sibiu 2004 Premiul George Maciunas 2001 Premiul Henkel pentru desen contemporan 1999 Premiul Fundaţiei pentru Drepturile omului „Gheorghe Ursu”